marți, 23 aprilie 2013

Panică la Grand Hotel - în preajma unui scandal politic!

De ce avem nevoie de prieteni? Complicată întrebare... Totuși, unul dintre răspunsuri ar fi următorul: pentru a   împlini prin ei visele, realizarea cărora nu a încăput în viața noastră. Căci, există multe genuri de vise, spre unele ne precipităm conduși de iluzii, altele le realizăm punctual, mai există și vise pe care le abandonăm, le substituim din mers. Viața e o doamnă care are mereu corectorul și pixul  în mână - mai șterge aici, mai completează dincolo... Deci, ziceam că există și vise pe care le simțim împlinite prin realizările prietenilor noștri...

Exact cu acest sentiment am plecat eu de la premiera spectacolului ”Panică la Grand Hotel” după Ray Cooney, montat pe scena teatrului ”Mihai Eminescu”. Andrei Porubin, pe care îl cunosc din clasa a opta de școală generală și cu care am împărțit pe parcurusl vieții o grămadă de bune și de rele, reprezentând aceeași generație de oameni de creație, mi-a lăsat certitudinea că am realizat ceva excepțional în viața mea odată cu succesul indiscutabil al acestui spectacol. Faptul că Andrei s-a manifestat în rolul său (eroina principală - consilierul primului ministru, Margarett) în plinătatea capacităților sale, creând impresia unei contopiri exhaustive cu personajul jucat, mi-a dat o bucurie imensă, am fost mândră ca un păun în toiul jocurilor erotice.

Doamna consilier, în tot derizoriul situației în care s-a pomenit, a fost întruchipată de Andrei Porubin atât de firesc, trupa a fost atât de bine selectată de regizorul Sandu Vasilache, încât piesa s-a scurs printre minutele-i rezervate, practic, insesizabil. Buf, baf, tram-tara-ram... și gata! Gata??? Oh, ce am mai râs! În camera de hotel, rezervată de politiciană (poreclită de însuși prim-ministru ”vacă bătrână”, deși, se pare că îi era indispensabilă în tot felul de dezbateri publice în Parlament) pentru a se desfăta puțin cu secretarul opoziției, domnul Alen (Anatol Durbală), au început să se petreacă lucruri inopinate și pline de haz. 

Peste detectivul (Alexandru Pleșca) angajat de soția lui Alen, Roxy (Mihaela Damian) a căzut geamul și.... el a murit puțin. Cadavrul trebuia ascuns, căci scandalul politic ar fi fost iminent și de aici au început toate. Într-o paradă hilară și imposibilă au început a se precipita situațiile din ce în ce mai caraghioase. Au fost implicați rând pe rând toți: Jane, secretara lui Margarett (Silvia Luca), garsonul șmecher (Ghenadie Gâlcă), administratoarea hotelului (Anișoara Bunescu), soțul lui Margarett, Richard (Ion Mocanu) și mirele lui Jane, aghiotantul Foster (Victor Nofit). Circulând într-o nebunie galopantă din debara în dormitor, de la ușă prin geam, din șemineu în scaunul cu rotile etc. eroii piesei au încurcat și descurcat lucrurile atât de haios, încât sala a explodat în râsete și aplauze de zeci de ori pe parcursul spectacolului. 

De fapt, nu am de gând să expun conținutul piesei. Nu e nimic filosofic în ea. E o comedie prin excelență. Și tocmai de aceea, cred, a solicitat o muncă titanică din partea echipei teatrale - ca să ne amuze pe noi, spectatorii, totul trebuia să fie extrem de bine pus la punct. Orice pauză nejustificată, orice replică spusă fals, orice exagerare sau inexactitate ar fi diminuat impactul emoțional. Bănuiesc că s-a repetat în draci (iertată fie-mi expresia în postul mare). Și s-a meritat! 

Spectacolul ”Panică în Grand Hotel” e o reprezentație proaspătă, plină de umor,  modernă prin abordarea regizorală și prin interpretarea exactă a actorilor. Cireșica de pe tort, după cum am mai menționat, rolul principal interpretat de Andrei Porubin, conferă spectacolului originalitatea necesară pentru a fi remarcat. Felicitările mele trupei, te îmbrățișez, Andrei!

miercuri, 27 martie 2013

FARNIENTE

Cândva, demult, în 2005 câștigam concursul SOROS pentru cel mai bun debut cu volumul de versuri și grafică ”Și totuși, am înnebunit!..” Acum am dat de această poezie și chiar mă întreb  în ce măsură estetica urâtului poate fi acceptată ca valoare. Deci, iată versurile. Sincer vorbind, dincolo de teorie, mă reprezintă unerori. Atunci când cad și nu simt puterea de a mă ridica...

FARNIENTE

stă trântită în iarbă şi nu face nimic

amnezică nu ştie cine este

se prea poate să fie o vacă care-şi rumegă voma

şi romantismul desuet prins cu o lacrimă

în coada ochiului rotund şi bleg

de fapt chiar îi place imaginea asta

s-a decis: e o vacă grăsuţă proastă şi olandeză

nu înţelege nimic din câte i se întâmplă

şi la modul general nici nu se întâmplă nimic

iată zboară o muscă verde

n-o vede

dar coada îi reacţionează

cu o precizie de matematician notoriu: harşti!

(aşa ar vrea ea să creadă dar nu se ştie totuşi

dacă e chiar vacă şi respectiv

dacă are o asemenea coadă remarcabilă)

mai zboară o muscă...

şi încă una...

se mai aud vreo zece...

îşi încordează simţul de percepere:

vrea să se asugure de existenţa reală

a cozii sale minunate fidele instruite

(anume pentru lupta împotriva nesuferitelor biptere)

oh! acul de siguranţă (lacrima) s-a desprins

şi romantismul de bovină s-a prăvălit dizgraţios

de la înălţimea iluziei sale spilcuite

i-a revenit memoria:


nu era o vacă drăguţă grasă şi olandeză

era un rahat în iarbă!



sâmbătă, 5 ianuarie 2013

CAST AWAY: un film ca o rugăciune

Acum câteva am clipe am revăzut (a câta oară???) filmul CAST AWAY. Îmi și vine greu să mă concentrez pentru a scrie ceva concludent și logic despre el, atât de impresionată sunt. Plâng, râd, stau cu sufletul la gură de fiecare dată, ori de câte ori l-aș vedea. Motivul e simplu: e un film excepțional prin puterea adevărului pe care ți-o inspiră. Și nu e vorba de adevăruri mici despre politică, societate, cercuri elitare, mondene etc. E vorba despre adevărul cel mai pur, cel mai important - viața în relația cu Dumnezeu. Probabil, cei care au urmărit filmul, mă vor apostrofa: nu se zice nimic despre Dumnezeu în acest film! Nici măcar nu este pomenit! De parcă existența Lui omniprezentă ar depinde de rostirea noastră...

Eroul central al filmului, Chuck Noland, un angajat de succes al firmei de curierat și logistică FedEx, supraviețuiește unei catastrofe aviatice și ajunge pe o insulă nepopulată din mijlocul oceanului. Acolo el (o interpretare fascinantă a actorului meu preferat Tom Hanks) nu mai poate beneficia de nici un avantaj, atât de firesc alta dată, oferit de civilizația contemporană. Patru ani! Timp de patru ani el a trăit experiența supraviețuirii în singurătate, într-un mediu sălbatic, lipsit de lucrurile cele mai elementare, cum ar fi... un chibrit! Până aici s-ar părea că filmul lui Robert Zemeckis este o versiune modernă a istoriei lui Robinson Crusoe. Dar există o mare diferență între cele două povești. Cea a eroului lui Defoe se axează pe capacitatea omului de a se adapta și a se descurca într-un mediu ostil. Crusoe e un soi de boy scout, cu alte cuvinte, iertată fie-mi expresia! CAST AWAY, însă, e istoria fiecăruia dintre noi, atunci când suntem la răspântie: să mori sau să continui să respiri în ideea că ”mâine va răsări din nou soarele și... cine știe ce-ți va aduce fluxul?” E calea celui care își asumă viața, așa cum este ea - cu provocările care te sufocă, tocmai pentru ca să evoluezi și să te cunoști. Să ai revelația de a te vedea exact așa cum ești, dincolo de imaginea fizică din oglindă: cu Dumnezeul din tine. 

Logica (alterată de șabloane inculcate, experiența trecutului social, învățăminte general acceptate)  îi spunea lui Chuck că nu va mai părăsi insula niciodată, că nu are cum să fie găsit acolo, că nu există nici o cale de scăpare. Așa e și în viața de fiecare zi: mintea noastră - partea diavolului din noi, în esență - este cea care ne chinuie prin îndoială și suspiciune, ne blochează energia, ne ține în robia anxietății. O contrabalansează, însă, intuiția, căldura aceea inexplicabilă, care ne învăluie subtil inima și ne împinge să respirăm orice ar fi, ne dă speranță și putere de a mai avea răbdare. Măcar până mâine. Iar mâine măcar până poimâine. Așa se manifestă Dumnezeu în noi - prin intuiție și dragoste. El ne propune discret salvarea. Inexplicabilă! Salvarea, care vine neapărat. Peste o lună, peste un an, peste patru ani... Și chiar dacă, revenind la viața ”normală” te pomenești din nou la răspântie, aceasta e cu totul de alt gen: e o roză a vânturilor eliberatoare, în care toate orizonturile îți sunt deschise și orice ai alege, vei fi fericit.

marți, 1 ianuarie 2013

Definiția iubirii. Prima în 2013.

2013 s-a instalat fără prea mare vâlvă în casa mea. Simplu - doar în calendar și în bucătăria cu pocale spălate și așezate cu piciorul în sus pe masa acoperită cu un șervețel de in. Da.. și în frigider. Acolo a mai rîmas câte ceva din salaltele și fripturile gătite ieri pentru masa de revelion. Altceva nu s-a schimbat: beculețele de pe brad clipesc în continuare tăcute, eu sunt la fel de eu în oglindă, iar motanului meu îi este la fel de foame ca și aseară la aceeași oră. De dimineață nu am beneficiat de serviciile StarNetului: în această noapte de beție globală cineva a rupt firele de conexiune de pe stâlpul din curte. Așa că nu am avut cum să lenevesc la televizor. La internet m-am conectat grație stickului de la Orange. Am mai scris ceva pe FB, deși în ultimul timp nu o fac prea des (nici pe blog nu am mai dat de vreo două luni...), am ascultat puțină muzică clasică, făcându-mi unghiile devastate de pretențiile de gospodină din ajun, am ieșit după tradiționalul ultim pachet de țigări și... mi-am pus un film. De fapt, aici am vrut să ajung. Filmul acesta mi-a marcat ziua. Clar.
Cineva a contabilizat câte definiții ale iubirii a auzit în viața lui? Chiar dacă a facut-o, nu cred că nu s-a plictisit la un moment dat. Zeci, sute, mii... Și, dincolo de definițiile deduse de alții, oare nu a fost specială fiecare relație din viața noastră? Și oare nu a debutat fiecare dintre ele în ideea, în speranța... sau în ferma convingere că este tocmai relația pe care am visat-o? Evident, niciodată nu știm cum evoluează lucrurile, dar tocmai aceasta e esența vieții: evoluția. Și oricare ar fi finalitatea unei relații, învățăm ceva din ea și mergem mai departe (dacă nu ne cheamă Romeo sau Julietta, Doamne ferește!).

Bine, dar să revin la subiect. Iar acesta e filmul ”Amour” (2012), în regia lui Michael Haneke. Este o istorie de dragoste - ne-o specifică fără echivoc și titlul. Dar amatorii de scene pasionale vor fi dezamăgiți: eroii principali sunt doi intelectuali octogenari Georges (Jean-Louis Trintignant) și Anne (Emmanuelle Riva). Ei au avut o viață fericită - deducție făcută în urma unui singur crâmpei din discuția fiicei lor cu tatăl său. Ea mărturisește simplu, ca printre altele, că adesea auzea cum părinții ei făceau dragoste în dormitor și asta o calma și-i dădea un sentiment cert de siguranță și stabilitate. Ea știa că ei se iubesc și, deci, că familia ei nu se va destrăma niciodată. Totuși, la bătrânețe dragostea celor doi muzicieni pensionari este supusă unei încercări grele. Anne suferă un ictus cerebral și starea ei se înrăutățește încet dar sigur pe parcursul filmului. Mai întâi sunt paralizate mâna și piciorul stâng, apoi partea dreaptă în totalitate. Nu mai poate vorbi, ceea ce este extrem de greu de suportat pentru cuplul care obisnuia să discute, să comunice. Subliniez acest lucru pentru că aspectul respectiv (comunicarea) este foarte important pentru ca relația să dăinuie în timp. Pe parcursul degradării soției sale ca personalitate și ființă umană, Georges este pus în situația dificilă de a îngriji o persoană netransportabilă: fiecare activitate, altă dată simplă și lipsită de importanță, acum devine un ritual ce necesită eforturi susținute. Dar cel mai greu suportă suferința iubitei sale, care își dorește cu disperare recuperarea demnității sale. Mai bine zis... a unei morți demne. Georges se resemnează (dragostea adevărată nu strigă, nu plânge, nu cerșește) - el știe că nimic nu mai poate fi redresat, dat Anne se chinuie prea tare. ”Mal, mal, mal!” - atât strigă ea din ce în ce mai insistent. Nu vreau să povestesc subiectul filmului - acesta pălește în fața substratului psiho-emoțional împins în față printr-o regie subtilă și a jocului excepțional (prin firescul absolut) al actorilor implicați. Cu atât mai mult nu voi vorbi despre final. Doar mă întreb câți ar fi capabili să iubească așa, încât să renunțe pentru celălalt la mântuire, să accepte benevol iadul...

De fapt, nu vă recomand să vedeți filmul ”Amour”. S-ar putea să rămâneți cu un gust amar, să fumați ceva mai mult și să picați inopinat pe gânduri rele. Sau să mă înjurați pentru că v-am provocat... Da-mi trebuie mie asta la început de an nou??? Apropo, la mulți ani cu sănătate. Și dragoste. Oricare ar fi definiția ei...

luni, 5 noiembrie 2012

Filme de văzut şi de trăit...


Politica îmi curge deja prin urechi, aşa că am închis televizorul: nu vreau să ajung să-mi iasă şi pe ochi... Ce linişte! Să vedem şi alte imagini, dincolo de cele spoite cu aurul şi mizeria puterii... Deschid un site de filme on-line... 

Mi-am amintit că în scrisorile către Virgil Ierunca, Nicolae Steinhardt pomenea cu admiraţie de filmul BLOWUP. Uit de mine şi de lume pentru mai mult de o oră...

BLOWUP este un film simbolisitic. Ceea ce văd ochii, adică ceea ce ni se pare evident... nu este decât o iluzie. Un cadavru (atât de real!) poate dispărea peste noapte de pe peluza unui parc urban, punând sub semnul întrebării existenţa crimei ca atare... Iar jocul imaginar al unor mimi, care bat o minge de tenis inexistentă poate deveni la un moment dat atât de real, încât te prinzi alergând să le-o aduci - această "minge"  - de pe acelaşi gazon, unde acum ceva timp zăcea mortul! Michelangelo Antonioni a realizat o capodoperă cinematografică în materie de teorie a relativităţii existenţiale şi, tot odată, extrem de precisă în ceea ce ţine de imagine. Fiecare cadru, mişcare a camerei de filmat e de o acurateţe şi frumuseţe impecabilă... 


Apropo, am mai urmărit zilele acestea un film minunat - un film de Pedro Almodovar. LOS ABRAZOS ROTOS (Broken Embraces). De cât timp ai nevoie pentru a ieşi din plasa pe care trecutul ţi-o întinde cu atâta abilitate? Opt, zece, paisprezece ani?! Eroul filmului (regizor de cinema şi dramaturg) a reuşit să meargă mai departe după un accident de maşină (crimă?), care i-a distrus viaţa (el a orbit, iar iubita lui a decedat) numai după ce a renunţat la identitatea sa de până atunci. Nu mai răspundea la numele său adevărat, pur şi simplu şi l-a schimbat şi a şters cu buretele tot ce a fost. A continuat să creeze sub acest nume nou, dar... nu poţi ascunde sub preş ceea ce trebuie să treci, să accepţi, să depăşeşti în viaţa asta. Şi a venit un moment (întotdeauna vine!) când eroul nostru... a reuşit să-şi accepte adevărata identitate. După paisprezece ani de la prăbuşirea sentimentală şi psihică, atunci când a putut vorbi despre ceea ce i s-a întâmplat cu fiul său. O poveste de dragoste pasională (altfel cum e posibil, dacă joacă Penelope Cruz!), care s-a terminat tragic a rescris viaţa unui om. Dar, concomitent, i-a adus eliberarea... Totuşi, filmul e luminos, căci ce poate fi mai frumos decât eliberarea! Viaţa merge înainte şi drama a fost consumată în momentul în care filmul (la realizarea căruia s-au întâlnit şi s-au îndrăgostit cei doi ) a fost remontat şi dus la bun sfârşit. 
Voi mai scrie, poate şi despre alte filme. Dacă cineva mai e interesat de altceva decât de criza economică mondială şi personală sau de poliitica şi nunţile moldoveneşti... Ce paradox hilar: la nunta socrului deputat cu dosare penale în România vin toţi sus-puşii ca ursulicii la miere! Iar apoi, după ce se şterg pe botişoare, strigă: Jos corupţia! Of, gata, gata, nu mai zic nimic...Mă uit la un film bun...ssst!

marți, 9 octombrie 2012

Aureliu Busuioc a murit. Trăiască Aureliu Busuioc!


Motto: „Doamne, Dumnezeule, în ţara asta nu există o lege prin care să se interzică cetăţenilor săi să se nască idioţi!” A. Busuioc

În această dimineaţă am aflat vestea... 
Aureliu Busuioc a trecut dincolo. Întotdeauna mi-a fost frică de ea, de vestea aceasta, căci ştiam că, odată cu dispariţia fizică a scriitorului Aureliu Busuioc, se va fi încheiat o epocă în istoria Basarabiei. Epoca oamenilor care au păstrat intact (peste ani şi vicisitudini istorice şi existenţiale) spiritul aristocraţiei intelectuale. În special aici, în aşa zisa Republica Moldova. Nu, nu resping ideea existenţei statului nostru, valabilitatea lui constituţională. Repudiez doar supremaţia limitelor,a graniţelor, atunci când mă refer la valenţe mult mai importante. Căci, ce sunt altceva statele, guvernele, frontierele, regulile general acceptate, decât nişte convenţii artificiale, nişte aranjamente politice şi sociale? Şi cum s-ar putea încadra un ditamai monstru sacru în noţiuni atât de umile? 

Aureliu Busuioc  ar fi trebuit să intre în cronica celor mai distinse personalităţi ale neamului şi umanităţii. Şi nu mă refer în exclusivitate la opera sa literară. Pe marginea ei s-a expus şi, probabil, se va mai pronunţa de acum încolo critica de specialitate. Ca şi consumator de litere, pot să spun doar că romanele lui Busuioc fac parte din puţinele cărţi autohtone care, cu adevărat sunt citite, dincolo de obligativitatea impusă de curriculele şcolare! Ferice...

Mă gândesc acum la altceva, la felul de a fi a acestui Om. Aş fi zis „colos”, dar ştiu sigur, că nu i-ar fi plăcut... Umorul sclipitor şi autoironia lui Aureliu Busuioc sunt deja proverbiale... Replica lui, mereu „acasă,” şi spiritul său de observaţie – imbatabile... Sinceritatea, profunzimea, uşurinţa comunicării – indispensabile celor care l-au cunoscut personal... Viaţa lui Aureliu Busuioc a fost plină de hotărâri „mai mult sau mai puţin idioate”, cum zicea chiar Domnia sa... A avut prieteni care s-au dovedit a fi duşmani şi... duşmani, care s-au dovedit a fi călăi...  Nu le-a răspuns la atacuri la persoană, pentru a nu le distruge plăcerea de a se simţi rataţi... 

A scris mult, a citit şi a gândit şi mai mult, a preferat agapele restrânse cu prietenii întâlnirilor pompoase cu mase de cititori relativi, a ştiut să curteze femeile şi să încurajeze bărbaţii...  

Pe final şi-a dorit să se pună mai bine cu Dumnezeu. Firesc şi liniştit. „Vreau să demonstrez că am fost şi eu Om. Măcar acum, la sfârşit, să mi se recunoască acest drept”. Cât a putut să sufere un om, un creator, un înţelept, ca să spună aşa ceva înainte de moarte? Nu vom şti niciodată... Dar vom suferi şi noi, la rândul nostru, dacă vrem să trecem dincolo împăcaţi.

Aureliu Busuioc a murit aseară. Regele aristocraţiei intelectuale s-a stins... Trăiască! Dumnezeu l-a primit în braţele Sale. Trăiască! Au rămas vii cărţile şi spusele sale. Trăiască! Prin testamentul său lăsat verbal la ultima sa apariţie publică:

„Vă doresc să fiţi sănătoşi... Să fiţi dârji, bravi... Să luaţi cele mai potrivite hotărâri, căci cea mai mică hotărâre poate să-ţi întoarcă viaţa în altă direcţie... Şi nu uitaţi să vă iubiţi, pentru că dragostea este cea mai frumoasă parte a vieţii. Şi unde nu este dragoste, nu este viaţă... Să trăiţi şi să fiţi întotdeauna îndrăgostiţi!” Amin.

miercuri, 19 septembrie 2012

Consiliul de Observatori ai TRM ne-a tras din nou în ţeapă

Trebuia să scriu despre asta acum 5 zile, ca să fiu în pas cu actualităţile, dar mi-a luat ceva timp să mă decid: mai are rost să scriu despre aşa ceva?.. Are! Cel puţin, pentru a nu crea impresia că nimeni nu este preocupat de ceea ce se întâmplă cu adevărat la TVM.

La 14 septembrie a eşuat cel de-al doilea concurs de suplinire a funcţiei de director al postului de televiziune Moldova 1, deşi de această dată şi-au depus dosarele cel puţin trei candidaţi puternici: Arcadie Gherasim, Mircea Surdu, Dorin Scobioală. Toţi cu o experienţă importantă în televiziune şi în management. Nu mai spun că Mircea Surdu activează şi în prezent la acest post de televiziune şi cunoaşte cel mai bine situaţia de acolo, investind în emisiuni de audienţă respectabilă efort maxim.

De fapt, ce s-a întâmplat? 4 membri ai CO au votat în ultimă instanţă pentru Mircea Surdu, iar alţii doi pentru Dorin Scobioală. Nu a fost desemnat nici unul din cei doi candidaţi, căci pentru a alege directorul TVM e nevoie de 5 voturi pro. La prima vedere, concursul a fost un exerciţiu democratic şi regulile acestuia au fost respectate: nimeni nu poate impune voinţa proprie membrilor Consiliului de Observatori, organ, care  „confirmă în funcţie, în bază de concurs, preşedintele companiei, directorul radiodifuziunii şi directorul televiziunii” (art.58, p.f, al Codului Audiovizualului din RM).  Nimeni, decât PL în persoana Corinei Fusu (cel puţin până nu demult) şi propriul ego al membrilor CO - personalităţi strivite de povara sacralităţii lor monstruoase. De această dată nici măcar nu sunt sigură că eşecul a fost determinat de factorul politic, cel de al doilea ieşind prea mult în evidenţă. Trist, dar adevărat: televiziunea naţională este în continuare tratată drept o jucărie de fiţe. Nu-l votez pe Mircea Surdu, pentru că m-a criticat pe Facebook – acesta, spre exemplu, a fost unul din argumentele, pentru care a eşuat concursul... Glamour moldovenesc...Off!

În general, confirmarea în funcţie a directorului TVM nu este doar o invitaţie, aluzie sau sugestie făcută membrilor CO. Aceasta este una din responsabilităţile, atribuţiile directe ale CO, stipulată prin lege. Concluzia pe care o trag după repetatele eşecuri reprobabile ale actualului consiliu este una: demisia in corpore. De ruşine şi din respect pentru propria persoană. Cine îl mai are.

De fapt, în varianta iniţială a Codului Audiovizualului din RM, acest CO nu exista. După lungi consultaţii cu regretatul Constantin Pârţac, am fost convinsă, la fel ca şi Domnia sa, că aceasta ar fi o soluţie benefică pentru funcţionarea practică a televiziunii publice. Atribuţiile CO ar fi fost îndeplinite de CCA. Nu zic că CCA este un organism de reglementare minunat  – acum la noi totul e relativ, dar astfel, cel puţin, ar fi fost economisite surse financiare din bugetul RM. Acum membrii CO ridică peste 7-8 mii de lei lunar fiecare, doar pentru că vin la şedinţe. Cu cât mai multe şedinţe, cu atât mai mulţi bani în buzunarul lor. Pentru ce?! 

joi, 6 septembrie 2012

Mihai Ţărnă şi doamna Kronki - istorie de dragoste

Teatrul de revistă „Ginta Latină” şi-a deschis stagiunea ceva mai devreme decât celelalte. Marţi seara. Sinceră să fiu, m-am dus ca să-mi omor timpul, mai ales că stau la cinci minute de mers pe jos. L-am cunoscut pe regizorul Mihai Ţărnă la festivalul „Cronograf”, ediţia curentă, şi mi-a creat impresia unui om foarte delicat, inteligent şi... introvert. Mă gândeam chiar: de unde atâta „subţirime” în el... Nu seamănă deloc cu ceilalţi membri mult mai „grei” ai familiei sale. M-am bucurat că s-a apucat să monteze la noi şi bănuiam că spectacolul va fi condimentat cu tot felul de trucuri şi chichiţe tehnice – lucruri mai rar utilizate în scenografia noastră autohtonă. Din lipsă de cunoştinţe, dar în primul rând, din lipsă de bani, probabil. Nu m-am înşelat – efectele scenice au fost remarcabile – praf, care curgea din tavan la fiecare deschidere a uşii de la intrare, bucăţi de plafon căzute la momentul „oportun”, ninsoare abundentă după geamurile mari etc. Dar, evident, asta nu ar fi salvat un spectacol prost. Dacă ar fi fost prost.

Piesa „My darling Missis Kronki” de dramaturgul american John Patrick a fost selectată pentru această montare în premieră şi cred că nu se putea alege un text mai potrivit. În situaţia când, deşi suntem sătui de politică, ea guvernează toate manifestările noastre publice (fie că înjurăm cu prietenii la bucătărie, fie că ne gudurăm pe lângă mai marii zilei la serviciu); în situaţia când, deşi mergem la biserică pentru a fi în rând cu lumea, nu mai credem în nimeni şi nimic; în situaţia când, deşi vrem să avem de toate (inclusiv să fim iubiţi de prinţi şi prinţese), nu sacrificăm un minut sau un bănuţ pentru cel care are mai multă nevoie de ajutor; în această situaţie generală care prevesteşte o criză globală de proporţii incomensurabile cu micile noastre probleme de care ne plângem zi de zi... tăbărăşte „franţuzul” Mihai Ţărnă peste noi şi ne-o pune în faţă pe... missis Kronki...
            
Missis Kronki e o văduvă, care şi-a pierdut fiica într-un accident de maşină. Trăieşte (cu pisoiul său) de azi pe mâine, cu ceea ce culege de prin tomberoane, într-o casă gata să cadă peste ea. Subiectul piesei e cât se poate de banal – peste ea dă o gaşcă din trei inşi - cerşetori şi tâlhari (roluri interpretate de Ion Munteanu, Dana Rusu-Ciobanu, Alex Rusu), care o conving  prin minciună să-şi facă asigurare de viaţă şi să-i includă ca beneficiari ai sumei de 50.000 de dolari SUA, în caz de deces. Problema e cum s-o omoare mai bine după asta. Fie că-i cade tavanul în cap, fie că dă o maşină peste ea... În tot acest răstimp doamna Kronki nu bănuieşte nimic, îi tratează cu multă afecţiune pe toţi şi se bucură cu ingenuitate copilărească de faptul că locuinţa ei este plină, că îşi poate manifesta grija şi afecţiunea faţă de nişte oameni pe care, apriori, îi consideră minunaţi. Chiar şi atunci când aceştia se îmbrâncesc, înjură şi relaţionează între ei în cel mai vulgar mod, bătrâna îi admiră sincer şi nu mai ştie cum să le facă pe plac. Nu cere nimic în schimb. De ce? Pentru că missis Kronki e personificarea iubirii necondiţionate. Iar acest gen de dragoste este forţa magică prin care minunile se produc mereu în jurul nostru. Nu, nu devenim milionari, fii de regi sau politicieni de top. Devenim ceea ce suntem prin intenţia divină  - oameni.

Eroina centrală a piesei lui John Patrick a „murit” pe scenă de câteva ori, apropiindu-le împlinirea visului necugetat celor trei complici. Şi de fiecare dată ei şi-au dorit tot mai puţin ca ea să moară cu adevărat. Iubirea ei, chiar dacă ei nu realizau asta, îi transforma în fiecare zi câte puţin. Devenea indispensabilă.

Fiecare dintre noi îl are pe Dumnezeu, dar şi pe Demon în inima lui. Doar sfinţii reuşesc să se dezică definitiv de cel din urmă. Dihotomia este un termen inaplicabil firii umane şi acest lucru este extrem de bine relatat în subiectul piesei. Toţi suntem la fel, în sensul acesta şi judecarea celuilalt e doar un mod de a persevera în frustrare. Aşa că doamna Kronki nu judecă, ci iubeşte. Iubeşte până la asumarea suicidului în ideea de a le oferi, în sfârşit, celorlalţi ceea ce şi-au dorit de la bun început. Iată că nici doamna Kronki nu este o sfântă... Dar, tentativa fiind nereuşită, ea a ştiut să ierte orice manifestare demonică a celor trei. Ba chiar şi a poliţistului (Nicu Ţărnă), care, brusc a făcut ceea ce nu aştepta nimeni de la el – s-a identificat cu cel rău imediat ce a ştiut că poate să se îmbogăţească. Doamna Kronki a stăruit insistent şi perseverent asupra părţilor pozitive ale celorlalte patru personaje şi a reuşit să-i transforme în ultimă instanţă.

După spectacol am mers acasă cuprinsă de un sentiment purificator. Am mers încet, pentru că nu doream să-l pierd. Ci să mă întăresc în el. Dacă ar înţelege fiecare că valoarea unică a acestei lumi este iubirea... ne-am apropia mai mult de ceea ce căutăm cu disperare. Doar că iubirea necondiţionată este o muncă asiduă pe care poţi să ţi-o asumi doar acceptând un sacrificiu zilnic. Şi asta e calea...
            
Cred că mesajul piesei lui John Patrick este providenţial în sensul supravieţuirii noastre ca umanitate. Glorie celor care au ales-o pentru noi, spectatorii! Şi plecăciune în faţa minunatei actriţe care s-a identificat cu missis Kronki (Lilia Bejan), adorabila doamnă pe care nu ne rămâne decât s-o descoperim în fiecare dintre noi. 

luni, 27 august 2012

Festivalul GUSTAR. Ziua a doua.

Ieri am iniţiat un protest categoric împotriva rutinei şi am mers la festivalul de muzică etnică „Gustar” de la Orheiul vechi. A fost o zi toridă, aproape insuportabilă. Dar deciziile trebuie onorate, aşa că ne-am aventurat – eu, fiica mea şi gaşca ei. Am cumpărat pe drum fructe, apă şi un pepene verde mare, cât toate capetele noastre la un loc. Maşina gonea (figură de stil, evident – se deplasa şi ea, săraca, cu o viteză plauzibilă pentru drumurile noastre avariate) şi m-a bucurat faptul că mai tot traseul era în reconstrucţie. Deci, s-ar putea ca la anul pe vremea asta, atunci când vom merge din nou la acest festival, să o facem mult mai confortabil.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns, a fost să cumpărăm biletele de intrare. Ne-am pricopsit cu nişte brăţări de culoare albastră - galbene, ca la toată lumea, nu mai erau. Şi cum coboram pe drumul flancat de panouri publicitare, auzim un comentariu: ia, uite! aiştia îs de la Partidul Democrat! Oh, ce mi-i şi cu prvatizarea asta ridicolă a culorilor! Buuun, trecem peste ea, peste podeţ şi... ne băgăm în râu... Adică, intrăm cu pucioarele în apa tulbure, căci căldura ne-a dat peste cap. Mai ales, că făcusem o escală la mănăstirea rupestră şi a trebuit să facem traseul până la ea şi înapoi pe jos, topidu-ne efectiv sub soarele nemilos. Ne-am răcorit puţun înăuntru, dar nu am stat prea mult, căci călugărul de acolo i-a repezit pe adolescenţii mei: beau apă ca la bar într-un loc sfânt. Le cumpărasem câte o sticluţă de apă minerală şi le-am spus s-o ţină la ei mereu ca să se hidrateze. Mea culpa!

 După ce ne-am răcorit puţin, am descins şi noi pe platoul arid, unde era în toi ziua a doua a festivalului. Dorinţa mea cea mai mare era să încerc arta olăritului – văzusem în ajun la televizor că este acolo unul dintre cei mai renumiţi meşteri din Moldova, care dădea masterclassuri. Din păcate, nu l-am mai găsit pe meşter, nici alte ateliere interactive cu meşteşuguri, am văzut doar o roată mică de olărit şi inscripţia cu pricina. Nu a rezistat, sărmanul olar în plină caniculă... Dar am mers mai departe. Oricum, am reuşit să admir tot felul de artizanate, chiar dacă nu în măsura în care îmi imaginam.

 A mai fost un lucru care m-a mirat şi m-a bucurat nespus de mult... erau foarte multe femei însărcinate. Femei tinere, cu bărbaţii lor de mână, se plimbau de zor pe lângă corturile instalate de organizatori. Ele nu s-au speriat de arşiţă şi de praful ridicat mereu de te miri ce activitate... Am încercat chiar să le număr, dar am pierdut şirul. Voi număra copiii mici la anul... Totuşi, trăieşte ţara noastră, se încăpăţânează! Nu a plecat cu totul în Italia, la Moscova sau prin alte locuri cu râuri de lapte şi maluri de marmeladă...

Ne-am aşezat pe pături la un petec de umbră, lângă nişte prisăcari, care au expus pentru vânzare tot felul de borcănaşe cu miere. Mierea stărlucea la soare, luându-mi ochii de frumoasă ce era. Totuşi, la un moment dat... pepenele nostru a fost întrebat mai mult. Se apropia lumea să afle de unde l-am cumpărat. Daaa, de ştiam că acolo, la „Gustar”, nu se comercializează asemenea bunătăţi... făceam un ban! Hahaha! De altfel... preţurile ne-au cam dat peste cap... O învârtită cu brânză, varză sau cartofi (aşa, cât să încapă în palmă) ajungea la 15 lei! S-ar putea ca berea să fi fost ceva mai ieftină, căci cozile erau destul de impunătoare. Ehe, se vede că berea rece a curs gârlă. Dar şi alte răcoritoare! Oare câte s-o fi băut?! Corturile cu mese şi bănci de lemn nu au putut adăposti toţi doritorii – stăteau acolo înghesuiţi, unul peste altul, aburiţi de căldură, dar... veseli şi fericiţi! Se vede că nevoia de asemenea evenimente, unde toată lumea respiră libertatea de a fi ei înşişi, e destul de mare aici, la noi.

Umbra a fost extrem de atrăgătoare pentru companionii mei tineri, dar eu nu m-am lăsat sedusă de ea pentru prea mult timp. Mi-am luat inima în dinţi şi ochelarii de soare pe nas şi... dusă am fost. Mă ademenea scena. Acolo, chiar dacă soarele se străduia din răsputeri să concureze cu Ghenadie Brega în rol de inamic public, era cu adevărat minunat. Apropo, scena festivalului a fost instalată pe fundalul impresionant al stâncilor de calcar, în care se vedeau foarte ispititor grotele săpate în piatră. Turiştii-aventurieri mişunau pe acolo ca nişte furnicuţe curioase, iar muzica le ţinea isonul. Ştefan Negură, Valentin Uzun, Bojan Ristic Brass Band din Serbia, Domo Emigrantes din Italia... Se bâţâiau picioarele singure, de parcă a plecat capul la plimbare! Oricum, eu, de patrioată cu sunt, tot cu „Trigon” m-am delectat cel mai bine. Şi când, la un moment dat, Alexandru Ştefăneţ a lăsat viola şi s-a apucat să bată tobele împreună cu Gary Tverdohleb... Ce să zic, m-a luat sufletul pe dinainte, nu alta!..

Seara târziu, revenind acasă, după un duş rece de mama focului, mi-am luat un pahar de vin sec (adus direct de la tata din butoi), m-am urcat sus, pe terăsuţa mea de sub stele, şi am continuat festivalul... Mă gândeam că am fost victorioasă în ziua aceea. Am învins rutina, arşiţa şi... nişte complexe şi stereotipuri pe care le voi trece sub tăcere. Să mai fi fost o zi, două...