luni, 27 iunie 2011

Digitalizarea: oportunitate pentru cine?

Am revenit dintr-o scurtă vacanţă la mare şi, evident, m-am pus pe citit ştiri. Nu se cade să ratez bucuria construcţiei unei societăţi democratice după izbânda în alegerile locale...Hm, dar ce mi-a fost dat să văd? 

AIE-ul e cu bulină roşie în continuare! Adică nu e deloc sigur nici acum blocul acesta! Materialele de construcţie s-au pus, dar liantul lipseşte cu desăvârşire, aşa că rafalele de vânt sunt un pericol real pentru ditamai edificiu...Ce păpuşar a comandat vremea asta de cod galben-roşu pentru furtună?! 

Apropo de Cod...Codul Audiovizualului, desigur. Că ce ştiu eu altceva?! Deci, de curând CCA a publicat proiectul Strategiei de acoperire naţională cu servicii de programe - aşa cere legea. Am citit şi eu proiectul şi cred că nu prea am ce comenta. Apa e cum să zic...Se duce...Dar iată pietrele rămân. Despre ele nu se vorbeşte în Strategie, dar eu m-am împiedicat de unele...Toate s-au adunat la cotitura spre digitalizare. 

Hai să fiu mai explicită! Nu o singură dată în ultimul timp s-a pomenit această noţiune vis-a-vis de viitorul audiovizualului din Republica Moldova. Ceea ce nu este subliniat de regulă, este faptul că trecerea la acest format de transmisiune este nu doar un pas important în dezvoltarea tehnologică, ci şi o mare oportunitate de a lua sub control acest domeniu, inclusiv - a gestiona sume uriaşe de bani. Şi cum la noi suspiciunile sunt mai întotdeauna confirmate de fapte ulterioare, mă întreb, cine îşi doreşte să "păpuşească" multiplexurile şi distribuirea în cadrul acestora a canalelor televizate în RM? Cum şi cine va crea condiţiile în care urmează să se desfăşoare procesul de digitalizare? În ce măsură va fi deturnat pericolul monopolizării prestării serviciilor pe multiplex? Cine va fi proprietarul multiplexurilor? Statul, persoană privată, juridică? 

Ceea ce este evident deocamdată este că amendamentele la Codul Audiovizualului operate până în prezent de Parlament au fost extrem de utile pentru cei care şi-au dorit crearea monopolului în audiovizualul moldovenesc. Oare la fel se va proceda şi cu amendamentele privind digitalizarea? 

Regulamentul cu privire la distribuirea de licenţe pentru includerea în multiplex, criteriile după care se vor acorda aceste licenţe, regulile de desfăşurare a concursurilor respective, modul în care se vor determina proprietarii multiplexurilor nu este nici măcar conturat. Nimeni nu cunoaşte măcar cine se ocupă de el, de acest Regulament. Totul e mult prea incert, confuz şi asta mă îngrijorează. 

Mă rog, poate că mă agit degeaba şi lucrurile se vor desfăşura în condiţii de normalitate, dar paza bună trece primejdia rea, se zice... Da, depinde doar de paza cui vorbim...

duminică, 15 mai 2011

Despre sacrificiul în dragoste

Pentru că pe FB postarea despre dragoste a stârnit interes, e firesc să continui. Cu ce? Cu ceea ce mi-a sugerat unul dintre comentatori – sacrificiul în dragoste. Da, da, ştiu că aşa se cuvine, aşa ne învaţă religia noastră, aşa ne educă moralitatea: sacrificiul în dragoste este iminent! Este absolut firesc şi necesar. Este indiscutabil! Well, domnilor, eu aş îndrăzni...să discut. 

Evident, există loc pentru sacrificiu în dragoste, mai bine zis unele sacrificii pot fi făcute doar din dragoste. Exemplul lui Isus este unul de referinţă. Dar, pornind de la interpretarea eronată a înseşi noţiunii de iubire, îndrăznesc să afirm că această teză a sacrificiului este luată drept acoperire de oamenii care nu prea îşi asumă responsabilitatea pentru viaţa proprie, ci mai degrabă trec drept jertfe ale acesteea. Exemplul cel mai la îndemână este cel al femeilor „părăsite” de bărbat: eu am făcut atâtea sacrificii pentru el, eu mi-am jertfit tinereţea pentru el...Acelaşi lucru în raportul părinţi-copii. De câte ori am auzit: eu te-am crescut, n-am dormit nopţile, dar tu...Aici urmează deobicei o tiradă de reproşuri care culminează cu isteriacale şi crize de nervi...Avem de a face aici cu nobleţea sacrificiului, egoismul proprietarului sau frica de abandon? Eu zic că ultimele două sunt mai plauzibile...

Deci, ce e sacrificiul în dragoste, dincolo de situaţiile biblice sau extreme, cand mama e pusă în faţa dilemei de a oferi sau nu un rinichi pentru copilul său bolnav?..Sacrificiul cotidian, nu cel eroic?.. Altfel spus, vorbim cu adevărat despre sacrificiu atunci când pronunţăm cu mare patos şi încredere: Aş face ORICE pentru tine? Şi mai presus de toate: are nevoie obiectul dragostei noastre de această jertfă? 

Am trecut prin situaţia când mi se reproşau până şi cratiţele Zepter, ridicate pe postamentul sacrificiului material în numele familiei...Am trecut şi prin situaţii când eu, la rându-mi îi reproşam cuiva trădarea, tânguindu-mi sacrificiul personal de excepţie făcut în numele iubirii totale... Dar...dacă sacrificiul voluntar cere la un moment dat răsplata „binemeritată”, e acesta un sacrificiu veritabil sau manifestarea aceluiaşi egoism trivial omenesc? 

Hm, e greu să recunoşti că ceea ce numeşti tu personal sacrificiu nu este altceva decât dorinţa de a te simţi util, dorinţa de a nu fi rămas singur pe lume, de a fi apreciat, iubit, nevoia de a te simţi indispensabil cuiva... Frica subconştientă de singurătate – oare nu acesta este mobilul predispoziţiei noastre de a face tot posibilul ca să „legăm” de noi persoanele apropiate? Şi atunci despre ce fel de sacrificiu e vorba? 

E de gândit aici... Închei cu o întrebare la care nu e foarte simplu să dai un răspuns tranşant (mă refer inclusiv şi la mine): în ce măsură eşti dispus să-i oferi libertate deplină celui pentru care crezi că te-ai sacrificat? Să-i oferi libertate şi să fii fericit pentru el, acel ce se bucură de ea fără tine?..

marți, 10 mai 2011

Lună plină. Vă invit la expoiția mea de pictură!

După ce i-am spus că vreau să organizez expoziţia personală de pictură, prietena mea cea mai bună a întrebat, zâmbind: "Bine. Pe când organizezi şi un concert solo la tubă cu Orchestra Simfonică Naţională?" Ha-ha-ha, am râs eu... că ce altceva eram să fac, dacă într-adevăr mă apuc de tot ce-mi trece prin cap... 

Dar cine a zis că nu am voie? Cine a spus că trebuie să facem doar ceea ce primeşte aprobarea...cui, de fapt? Viaţa noastră pe pământ este acel fragment de eternitate în care acumulăm experienţe. Şi cum să le acumulăm altfel decât trecând cu încredere prin încercări, tentaţii, bucurii, provocări, iluzii etc. 

Toate acestea ne formează ca spirite şi definesc esenţa care trece dintr-o viaţă în alta pentru a atinge perfecţiunea. Adică ascensiunea pe nivelele celeste. Dincolo de transcedentalul nebulos pentru mulţi dintre noi, orice experienţă este utilă pentru că ne satisface curiozitatea. Aşa ne debarasăm de superficialitate, de lene, de regrete, de plictis – unul din cele mai detestabile păcate. 

De multe ori sunt întrebată cum de reuşesc să fac atâtea...Eu, însă, mă întreb de ce oamenii nu încearcă mai multe în viaţa asta? De ce ne ambalăm în hârtia colorată oferită de părinţii şi educatorii noştri şi ne e frică s-o schimbăm măcar arareori, explorând viaţa? Şi nu e om să nu fi scris o poezie...Eu zic: şi nu e om să nu aibă dreptul la fericire. Fericirea însemnând să fii liber să faci orice îţi doreşti cu imaginaţia ta. 

De data aceasta eu personal am făcut nişte lucrări în ulei. Şi am descoperit că e foarte plăcut, relaxant şi revitalizant în aceeaşi măsură. Evident, nu e profesionist. Dar este expresia inspiraţiei şi energiei mele. Iar acestea nu trebuie să-şi confirme zilnic dreptul la viaţă. Ele sunt viaţa înseşi, esenţa mea omenească. 

Vernisajul expoziţiei de pictură LUNĂ PLINĂ va avea loc la MolDeco, b-dul Moscovei, 14/1, tel.311-281

miercuri, 27 aprilie 2011

Despre dragoste

În comentariile la postarea anterioară cineva m-a întrebat dacă iubirea este egoistă... Din păcate dragostea dintre doi oameni este nu doar egoistă, ci, în mare parte, configurează expresia netă a egoismului uman. Tocmai de aceea provoacă atâta suferinţă. Durerea din dragoste este de fapt durerea orgoliului rănit, egoului respins. Cu cât mai nesigur pe sine e omul, cu atât mai răvăşit îi este egoul propriu. Cu atât mai insistentă este nevoia de confirmare din afară (permanentă) a importanţei, a indispensabilităţii sale. Mă iubeşti? Mă iubeşti? Mă iubeşti? Dacă - da, da, da, orgoliul e împăcat şi răspunde prin manifestări gingaşe celui care emite afirmaţia.

Ceea ce zic este doar o constatare. Aceste manifestări ale orgoliului nu au conotaţie pozitivă sau negativă. Ele doar există şi au tot dreptul să o facă. Undeva la Carlos Castaneda am citit că cel care reuşeşte să scape de propriul orgoliu, este invulnerabil. Eu personal nu am întâlnit în viaţa asta, cel puţin, un om invulnerabil în acest sens. Mă închin în faţa celui care poate să-mi spună cu mâna pe inimă că mă iubeşte fără a-mi cere ceva în schimb. Adică fără a-mi cere reciprocitate, acceptându-mă exact aşa cum sunt. Pe mine, veni vorba. Pe oricine altcineva...

Evident, dragoste necondiţionată există. Ea este atribuită spiritelor puternice, oamenilor iluminaţi, îngerilor, mamelor. Deşi pot fi găsite multe argumente în defavoarea existenţei acesteea chiar şi la aceste nivele. Dacă un copil se dedă istericalelor în public, mama poate să-şi piardă controlul, pedepsindu-l fără pic de milă, trecând prin momente de agresiune incontrolabilă. E o manifestare a orgoliului care zice: te iubesc, DACĂ eşti cuminte. Evident, după ce conflictul este epuizat dragostea de mamă revine. Constatăm doar că oricum "sincope" există şi aici.

Ne rămîne să credem că poate doar Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat. Şi chiar dacă nu ne primeşte în rai pe toţi, o face fără nervi, fără manifestări nefaste ale orgoliului rănit pe motiv că nu-l ascultăm şi nu suntem exact aşa cum îşi doreşte El. O face spre binele nostru, pentru a ne da şansa să perseverăm în perfecţiune într-o altă viaţă, cu blândeţe şi dragoste infinită...

luni, 18 aprilie 2011

Despre egoism

Egoismul este întotdeauna opusul toleranţei şi presupune axarea exclusivă pe propriile sentimente şi gânduri. Uneori egoismul este confundat cu demnitatea. Cum să-l disociem? Simplu!

Demnitatea este însoţită de emoţii pozitive: dragoste, compasiune. Ea presupune putere de voinţă şi curajul de a ierta. Demnitatea este apanajul înţelepciunii şi nu umileşte prestaţia semenilor, oricât de imperfectă ar fi.

Egoismul, însă, se manifestă ca un orgoliu rănit sau ca o pretenţie exagerată. Egoistul care îşi supraevaluează personalitatea în raport cu ceilalţi face parte din categoria etichetată de filozofia populară astfel: prostului nu-i şade bine dacă nu-i şi fudul, nu-i ajungi cu prăjina la nas etc. Orgoliul este cel care conduce un asemenea om şi îl face susceptibil, uşor de manipulat prin laude excesive. Asemenea oameni sunt foarte previzibili în rolul de şefi, politicieni de top sau capi de familie. Orgoliul nesatisfăcut provoacă suferinţă, îl chinuie pe om, îl face irascibil şi intolerant cu cel care a îndrăznit să-l contrazică. Nu în zadar se spune că dacă reuşeşti să renunţi la propriul ego, devii invulnerabil. Nimeni nu te mai poate face să suferi şi, deci, să acţionezi iraţional. Acceptarea dreptului celorlalţi de a se manifesta este condiţia intrinsecă a eliberării de orgoliul propriu.

Celălalt tip de egoism, provenit din subaprecierea personalităşii proprii, nu este cu nimic mai bun. De fapt, este aceeaşi ambiţie de unicitate, doar că în sensul invers, a pretenţiei de a fi cel mai amărât om de pe pământ. Eu sufăr cel mai tare şi nu încercaţi să mă convingeţi că există un chin mai mare decât cel îndurat de mine! Tristeţea balcanică a devenit deja un truism, iar pesimismul şi criticismul basarabean - o oază, un mediu perfect pentru "microbul" mediocrităţii.

De ce mi-a venit să vorbesc despre egoism? Pentru că egoismul este una dintre cele mai slabe verigi ale noastre. El vine din frustrările istorice, tradiţional provinciale şi de educaţie. Şi dacă nu identificăm problema, nu avem nici o şansă să o soluţionăm. Ba mai mult, o cocoţăm prin intermediul oamenilor politici (pe care-i alegem după chipul şi asemănarea noastră) în fruntea ţării şi... prindem a ne plânge duios de milă...

De parcă am merita altceva...

marți, 5 aprilie 2011

Tabletă psihologică... Eu și cactusul

Se spune că tot ce ne înconjoară în aşa zisa viaţă reală este exact ceea ce suntem. Adică ceea ce e în exterior este oglindirea stării noastre interioare. Dacă te înjură cineva, înseamnă că ai meritat-o din plin, deci. Ai în tine o oarecare cantitate de agresivitate, resentimente sau cine ştie ce alte deşeuri emoţionale... Dacă cineva îţi spune vorbe de dragoste, înseamnă că asta eşti - iubire. Dacă te împiedici şi-ţi zdreleşti genunchii, se prea poate că inconştient nu vrei să mergi acolo unde mergi... În sfârşit, dacă nu te caută nimeni la telefon, undeva în interiorul tău respingi omenirea...sau ai pretenţii prea mari faţă de apropiaţii tăi...

Ok, să zicem...mă rog, chiar cred că e adevărat. Şi deci...Mă uit în jurul meu... Oare se pune şi cactusul din cana cu inscripţia FRANZ KAFKA? E o cană adusă de la Praga. Am pus în ea nisip. am pus în el un pui de cactus...Acum e măricel - a inhalat destulă radiaţie de la computerul de pe masa mea de lucru, sărmanul.

Am tot aşteptat, exersând starea de veghe a ochiului al treilea, dar... Timp de jumătate de oră, ba mai mult, nu s-a întâmplat nimic deosebit... nici măcar nu a intrat nimeni la mine în birou. Suntem doar noi doi: eu şi cactusul. Ce ar trebui să deduc din asta? Că sunt spinoasă pe dinăuntru, că am nisip la rinichi, că viaţa mea e absurdă şi norul acesta nesuferit este totuşi radioactiv?!

joi, 31 martie 2011

Adio, Mărţişor... îmi doresc să aflu dragostea necondiţionată

Vorbeam pe Facebook despre o eventuală postare pe blog. De teme politice nu prea îmi arde acum, în plină primăvară. Am zis mai în glumă mai în serios că ce ar fi să scriu despre scopul aflării noastre pe acest Pământ...Ei na, chiar aşa? Mai interesează asta pe cineva? Şi totuşi, risc să scriu... 

Trăim sute şi mii de vieţi pe Pământ pentru a învăţa dragostea necondiţionată. Este cea mai firească şi cea mai greu de cultivat calitate a sufletului omenesc. Este limpezimea ochilor noştri netulburată de resentimente, invidie, ură şi gelozie. Este partea noastră care ne asemuieşte Creatorului. Este exact măsura credinţei noastre. 

Aşa că astăzi, înainte de a-mi agăţa mărţişorul de ramul copacului, îmi voi pune următoarea dorinţă: fie ca pacea şi armonia să-mi umple sufletul, îmi doresc să aflu dragostea necondiţionată, facă-se Voia Ta!

luni, 28 martie 2011

Martie. Poem social. Decadent.

E primăvară...

S-ar zice că inspiraţia trebuie să "colcăie" sub streaşina poetică
a ţest-elor-ţest-oase-lor expuse la soare...

Bine, nu zic de surpriza babei, care ne-a răcorit subversiv duminică. Dincolo de acest ultim cojoc hibernal, e primăvară, zic, şi toţi ar trebui să fim oleacă îndrăgostiţi... de te miri ce. Adică de ce te miri că mai ai pe lângă casă...un membru (doi?!) ...ai familiei, un kilogram (!) de aur (adică de hrişcă), facturi cu multe zer-ouri (sau zer-ouă?), etc-uri enigmatice, şamd-uri de sorginte sovietică pe cale (slavă Domnului!) de dispariţie...

În fine, lista averii declarate rămâne deschisă. Deschisă şi descrisă în poemul numai bun de aruncat la coş. Căci adevărata poezie e imaterială... e fumul unei ţigări stinse in scrumiera unei nopţi de amor, e nostalgia aruncată cu duh, ochind într-o tinereţe exuberantă...

E primăvară...
S-ar zice că e anotimpul re-învierii... 
Am o singură întrebare...Ca să re-înviem...e musai-musai să murim?..

duminică, 20 februarie 2011

Scafandrul şi fluturele

Uneori tocmai când te aştepţi mai puţin, ai parte de momente revelatorii, momente care dau sensuri existenţiale trecerii tale prin această viaţă pământeană, momente care te marchează profund. Acestea te fascinează în măsura în care rămâi tăcut ore în şir şi nici nu observi că în jurul tău lumea continuă să-şi macine rutina.

Duminica aceasta nu prevestea nimic neobişnuit, ba dimpotrivă, unica promisiune clară era lâncezeala vegetală la televizor. Tocmai am terminat de scris romanul asupra căruia aştept să se pronunţe Gheorghe Erizanu, şeful editurii CARTIER. Am terminat de tricotat şi jacheta pentru care am folosit toate resturile de aţă dosite prin pungi mai vechi şi mai noi. A ieşit o chestie neobişnuită, remarcabilă prin combinaţia neaşteptată a culorilor şi a materialelor asortate (împletitura pestriţă destul de groasă, împodobită cu dantelă fină de culoare turcoaz). Altceva nu prea aveam chef să fac, doar să citesc ceva din cărţile autorilor ruşi (reprezentanţi ai psihologiei mileniului trei), cumpărate de la librăria din incinta teatrului CEHOV. Dar, spre seară, a venit cineva (un om drag) la mine şi ne-am propus să urmărim un film. 

Cafeaua a umplut livingul cu o aromă ospitalieră şi inspiraţia a ales un disc încă împachetat de nou. Mi-am amintit că îl cumpărasem de ceva vreme, dar nu prea am avut chef de el. Premiul pentru cea mai bună regie la festivalul de la Cannes 2007..., premiul Cezar pentru cel mai bun actor etc... Le scaphandre et le papillon. Aşa se numeşte filmul. Acţiunea lui...sau, mai bine, inacţiunea se întâmplă în mintea unui om paralizat total. Unica posibilitate de a comunica cu lumea exterioară este oferită de ochiul stâng, care poate vedea şi, cel mai important, poate clipi în semn de "da" sau "nu". În rest, te simţi împreună cu eroul, la limita sufocării, plumbuit într-un scafandru greu, imposibil de manevrat, străin şi morbid ca înseşi fatalitatea. 

E un film realizat după o istorie reală, cea a redactorului-şef al revistei ELLE FRANCE. În anul 1995, la vârsta de doar 43 de ani Jean Dominique Bauby a suportat un insult îm urma căruia a fost paralizat. Se mişca, după cum am spus, doar ochiul stâng. Ceea ce împresionează cu adevărat, însă, nu este starea jalnică a bolnavului, nu este lipsa speranţei de vindecare. Nu este nici măcar compasiunea pentru acest cadavru viu şi vaga exultare pe motiv că ţie nu ţi se poate întâmpla aşa ceva. Ceea ce impresionează este puterea de valorificare a acestei ipostaze, voinţa de a păstra capacitatea de a rămâne activ, vizibil, util. Capacitatea de a rămâne om. În doi ani, cât a mai trăit, Jean Dominique a reuşit să...scrie o carte! 

Ajutat de doamna care pronunţa pe rând literele alfabetului, el o identifica pe cea dorită printr-o clipire a pleoapei stângi. Rând pe rând literele constituiau un cuvânt, iar peste ore de muncă - un pasaj, un gând, o imagine. Tortura psihologică, dar şi zborul fanteziei unui om imobilizat, captiv în corpul devenit inutil şi străin au fost descrise în cartea apărută la 7 martie 1997. Două zile mai târziu Jean Dominique Bauby a murit. 

De fapt, câte dintre problemele invocate de noi în viaţa de zi cu zi sunt reale şi câte nu sunt altceva decât nişte invenţii ruşinoase? De câte ori ne-am asumat cu adevărat responsabilitatea pentru viaţa noastră fără a da vina pe alţii pentru ceea ce ni se întâmplă? În ce măsură realizăm că fiecare clipă destinată reproşurilor, bârfelor, smiorcăielilor provinciale este, de fapt, timpul sustras vieţii noastre în favoarea inexistenţei? Vieţii pe care adesea o considerăm mizerabilă fără a înţelege valoarea ei, valoarea fiecărei clipe petrecute în acest corp supus voinţei noastre, dorinţelor noastre atât de nesăbuite uneori... Acest recipient binecuvântat în care sufletul nostru este chemat să-şi creeze propria nemurire...