joi, 31 martie 2016

Doamnelor și domnilor, la noi e dictatură!

      Dacă, printr-o greșeală de evaluare, cuiva (mă refer aici în special, la partenerii de dezvoltare) încă nu îi este clar că în Republica Moldova s-a instaurat  dictatura, trec în revistă ultimele trei argumente în acest sens:
1.        Prin respingerea dreptului constituțional la referendum, CEC a insultat peste 400.000 de cetățeni ai RM. Pur și simplu, și-a băgat piciorul în fiecare dintre ei și în legea supremă a țării -Constituția.
2.        Prin aprobarea unei modalități diabolice de rambursare a miliardului jefuit, BNM și Ministerul finanțelor au condamnat toată populația RM la moarte prin sărăcire continuă, așa încât peste 25 de ani, pe această palmă de pământ să supraviețuiscă doar muștele și canaliile. Memorandumul semnat de BNM și Guvern, de fapt, este mandatul de arest, prin care populația RM merge la pușcărie în locul hoților și mai trebuie să și restituie acești bani în locul lor.
3.        Prin aprobarea proiectului de modificare a unor legi, cică pentru a combate pornografia infantilă, încropit de Ministerul Afacerilor Interne, Guvernul a instituit cenzura internetului, adică ne-a băgat călușul în gură tuturor utilizatorilor. Astfel nimeni nu va mai putea critica puterea, căci oricum audiovizualul e capturat, iar abonamentele la presa scrisă sunt visul nesperat al intelectualului, care alege lunar între o hrincă de pâine și facturile comunale.
      Definiția cuvântului  ”dictatură” e următoarea: regim politic în care întreaga putere este deținută de o persoană sau un grup de persoane, într-o manieră autoritară, arbitrară, recurgând la forță și coerciție. Deși am amintit mai sus de niște acțiuni ale unor instituții de stat, se știe că acestea, de facto, sunt conduse de o singură persoană, iar funcționarii de acolo au reflexe condiționate, ca și câinii lui Pavlov, și reacționează, doar la stimulentul oferit (sau pedeapsa aplicată)  de stăpân. Maniera autoritară de a conduce aceste instituții e vizibilă de la o poștă, din moment ce nimeni nu crâcnește, ci doar se execută, de la prim-ministru până la ultimul deputat. Arbitrarul în modul de manifestare a puterii e și el pe față și derivă din autoritarism în sensul de ”care por­nește dintr-o hotărâre luată după propria apreciere, fără a ține seamă de părerea altuia, de adevăr, abuziv, samavolnic”. Îine cont dictatorul nostru de părerea societății civile, a sutelor de mii de protestatari? Ține cont de adevărul expus în zeci de materiale de investigație, de raportul Kroll etc.? Cineva va zice că, totuși, nu e dictatură, căci puterea nu recurge la forță. Dar a recurge la forță nu înseamnă doar a da cu bâta (deși s-a dat deja în timpul protestelor) în populație, de a vărsa sânge. Tortura se poate aplica și ceva mai ”elegant” – printr-un genogid economic, prin strangularea libertăților, printr-o justiție ce funcționează exact ca bâta, fiind un instrument eficient de coerciție. Disprețul față de ființele umane al dictatorului se manifestă în toate domeniile. Dacă cei care îl slujesc cred că el ține la ei, se înșeală amarnic. Vor fi primii cu capul cărora va da de bordură și-i va înlocui ca pe niște rable duse la dezmembrare. De fapt, nu-I compătimesc, căci datorită lor dictatorul își exercită puterea absolută ca o Gorgonă dezlănțuită.

        Așa dar, Republica Moldova a degradatodevenit o dictatură. Încă una pe harta lumii, nu-i mare bai. Totuși, la noi ca la nimeni. În toate celelalte dictaturi despotul conduce, deținând cea mai înaltă funcție în stat. În Republica Moldova Plahotniuc conduce neavând niciuna! Poate, dacă l-am îndemna să devină Președinte, partenerii noștri de dezvoltare ar  înțelege că la noi e dictatură, că nu are rost să-și răcească gura cu speranța deșartă a reformelor și ne-ar ajuta să organizăm alegeri anticipate?

marți, 22 martie 2016

Ce se întâmplă cu noi sau experimentele de obediență ale lui Stanley Milgram.

Depresia socială s-a instaurat demult în Republica Moldova și s-a manifestat în diverse moduri: plecări masive peste, apatie civică și, de mai bine de un an de zile, proteste masive în capitală, țară și diaspora. Și dacă primele două reacții la dezamăgire au satisfăcut pe deplin guvernanții, pentru a contracara ”pofta” de proteste aceștia au activizat toată artileria grea împotriva organizatorilor, încercând să deturneze atenția de la esența revendicărilor și imediata lor îndeplinire la povești cu zmei despre ”interesele obscure” ale celor care au creat Platforma Civică DA, despre ”ura” lor față de proiectul reunirii cu România, despre ”orientarea spre Rusia” etc. etc. etc. Admit, că au reușit în mare parte, să inducă suspiciuni reprobabile, căci au la dispoziție un arsenal impresionant:  mass-media (cu televiziuni, posturi de radio, ziare), mercenari lipsiți de scrupule, ”troli” infiltrați en-gros pe site-uri de socilalizare, bloggeri vânduți etc. Despre lucrurile acestea s-a discutat destul. Dar cel mai mare aliat al guvernanților în tot acest război, a fost și contiună a fi...  mentalitatea moldoveanului, pe care ei au manipulat-o extrem de profesionist și... simplu. Despre această mentalitate merită să vorbim un pic, căci de ea depind multe în țara aceasta. Deci, s-o luăm pe rând, poate avem curajul să ne recunoaștem și să conștientizăm niște aspecte, care merită schimbate.
Haideți să ne amintim că Shor a fost ales cu multă euforie (din prima și cu brio) în funcția de primar al orașului Orhei. Înainte de alegerile locale vorbisem cu niște orheieni, care mi-au spus senin că îl va vota tot orașul pentru că e bogat și le va da și lor ceva. Acesta a fost mobilul alegerii. A-l susține în asemenea circumstanțe pe cel bogat (în ideea că îți va arunca o coajă de pâine gratuit!) înseamnă să ai mentalitate de cerșetor. Genomul, constituit istoric, vine din multiplele situații de acaparare a acestui teritoriu de către diverși agresori (în special, Rusia și URSS) și frica de a pierde tot ce ai agonisit. Această frică, fiind refulată, este transformată de subconștient  în umilință în fața celui bogat, avut. Obediența în fața bogăției (obținute fie și prin fraudă la scară largă), ne frânge coloana vertebrală ori de câte ori aceasta ne flutură pe sub nas promisiunea unui dar, cât de mic. Afirmația că oamenii  votează în schimbul macaroanelor pentru că sunt  săraci sau cred în promisiuni, este falsă. Oamenii votează (cântă, dansează, se dau peste cap, pupă mâna și alte părți ale corpului) pentru pomană, din cauză că obediența în fața boss-ului și mentalitatea de cerșetor umil îi împinge să procedeze astfel.
Alegându-l pe Shor în calitate de edil al Orheiului, mulți spuneau: ei și ce dacă a furat, toți fură! S-ar părea că e un fel de a spune, dar această resemnare (practic, națională!) relevează încă o trăsătură generală. Avem mentalitate de hoț. În această ordine de idei m-aș referi, în special, la perioadele de foamete indusă, când salata de păpădie era un festin, iar mamele ajungeau să-și fiarbă nou-născuții în oală pentru a-i hrăni pe ceilalți... Adaptându-ne coșmarului, am supraviețuit ca populație, dar s-a format paternul exprimat prin frica acerbă de sărăcie (foametea e egală cu moartea!). Însă frica nu este un sfetnic bun.  Frica nu este constructivă, ea naște monștri. Și în loc să fie o sursă de inspirație pentru a crea bunăstare, ea ne transformă în... hoți! Adică, soluționăm problema sărăciei, dar cumva... altfel decât cei care o fac conduși de alte paterne sociale. ”Furăm, căci... toți fură!” e sloganul format în mintea noastră de teama de a fi săraci. Și alegem hoți (nu neapărat declarați, dar neapărat potențiali), care să ne conducă, căci subconștientul național (colectiv) justifică această opțiune.
În legătură cu cele expuse mai sus e și conformismul, inactivitatea, inacțiunea confortabilă. Probabil, la această trăsătură, formată în timp,  a contribuit și teama de țeapă (nu numai Vlad Țepeș s-a făcut vestit prin această ”sancțiune” – nici lui Ștefan cel Mare nu i-a fost scârbă de ea).  Religia și-a spus și ea cuvântul, ”unșii” lui Dumnezeu fiind intangibili, Biblia prezumând a ne ruga pentru conducătorii noștri. Lucrurile fiind luate ad-literam (adică șeful e egal cu autoritatea supremă), închinatul în fața mai marilor zilei (fie acesta șef de țară, fie acesta șef de șantier) a luat o turnură perversă.
Vestitul psiholog Stanley Milgram a făcut în anii 60 ai secolului trecut o serie de experiențe de obediență în fața autorității, care i-au adus faimă, dar și defăimarea, fiind considerate de unii prea dure. Fiind evreu român de origine, l-a interesat enorm cum de s-a ajuns la masacrarea în masă a unor oameni de către alți oameni în timpul celui de al doilea război mondial. Cum de genocidul a putut fi aplicat atât de sistemic și eficient? Cum de au reușit călăii să trăiască mai apoi liniștiți? Din păcate aceste întrebări continuă să fie actuale în istoria lumii și, implicit, poate chiar mai mult decât în altă parte, în Republica Moldova. Experimentul consta în aplicarea progresivă a unor șocuri electrice ”elevului”, dacă acesta greșea răspunsul la întrebarea ”profesorului”. Cobaiul era cel care pedepsea și el nu știa că rolul de elev îl juca un asistent al psihologului, care doar se prefăcea că îl doare, că vrea să întrerupă experimentul, că i s-a făcut rău și a leșinat. ”Profesorul” nu avea de unde să știe că ”elevului” nu i se întâmplă nimic, căci acesta se afla în altă cameră și comunicarea era realizată prin microfon. Rolul de ”autoritate” îl juca un alt asistent, care explica meticulos regulile experimentului, plătea participanții, iar atunci când ”profesorul”, speriat de strigătele disperate ale ”elevului”, dorea să înceteze experimentul, îi spunea cu voce glacială: ”Nu puteți întrerupe, trebuie să continuați!” Și el continua, oftând, plângând, răsuflând din greu... La fiercare greșeală, aplica un șoc electric mai mare... 100 de volți, 125, 135... 200, 300... Majoritatea ”profesorilor” au mers până la capăt! Foarte puțini nu s-au lăsat înfrânți în fața ”autorității”, s-au revoltat sau au părăsit furioși încăperea. Milgram a numit starea omului obedient în fața autorității – stare agentică. E starea celui care nu-și asumă responsabilitatea și face rău semenilor săi cu scuzele gen: ”nu eu fac regulile”, ”asta nu e treaba mea”, ”eu doar îmi fac munca”, ”doar urmez ordinele șefilor” etc. În starea agentică individul se definește pe sine ca pe un instrument și se consolează cu asta. În Republica Moldova starea agentică îi (ne) caracterizează pe o mulțime de funcționari publici, judecători, intelectuali, jurnaliști – este imposibil să enumăr aici toate categoriile de activitate. Iar prin instituțiile centrale de stat mișună parlamentari, miniștri, asistenți, purtători de cuvânt, sugalterni, pardon, subalterni, care își etalează obediența în fața celui, care, deocamdată, le permite să îi înnoade șireturile de la pantofii făcuți din piele de moldoveni morți de foame...

Ne-ar place, probabil, să facem uz de metafora următoare: ”Republica Moldova acum e un experiment de obediență: ”autoritatea” e Plahotniuc, ”profesorul” e orice șefuleț de la Filip la Vrabie, iar ”elevii” suntem noi. Doar că șocurile electrice sunt veritabile.” Dar victimizarea aceasta nu ne va ajuta deloc să depășim mentalitatea de cerșetor, de hoț și starea agentică. Ceea ce uităm și nu cultivăm ca valoare este faptul că întotdeauna dispunem de opțiunea de A ALEGE!  Alegem starea agentică sau responsabilitatea? Alegem să fim cerșetori sau să fim noi înșine capabili să oferim bunăstare? Alegem să furăm sau îi băgăm la pușcărie pe cei care fură?

joi, 3 martie 2016

”Hai, măi, și, tu avei să zici nu?!”

Parcurgând zilnic agenda socio-politică din RM, nu ai cum să nu observi că prăpastia căscată între guvernare și populație continuă să se mărească și la vederea ei, de frică, chiar și speranța îngheață în vene... După mai mult de un an de proteste masive, ea, măria sa, guvernarea, continuă să se comporte ca țoapa din piață, care își ridică fusta florată, arătând fundul smochinit lumii întregi și hohotește nonșalant: ”Și nică nu mă doaaaariiii!” Probabil, s-a spus deja de sute de ori (mai ales pentru a-i convinge pe partenerii externi, extrem de toleranți până nu demult) că actuala conducere a RM s-a compromis iremediabil, că ea nu dorește categoric să se reformeze, că ea nu s-a împotmolit din prostie, ci a distrus intenționat, metodic toate instituțiile statale, că ea este coruptă de la hipofiză până în glandele suprarenale și mai jos, că ea niciodată nu se va băga singură în pușcării, decât în cazuri speciale (ca cel al lui Filat) rezultate din lupta clanurilor mafiote... Că Plahotniuc, personajul care face istoria groazei în RM, le râde în față, tuturor celor care i-au dat un deget azi sau altcândva, pomenindu-se ciuntiți nu numai de toată mâna, ci și de capul, care nu le mai folosește la nimic... Că zeci de politicieni din RM, România și chiar din alte părți, sunt ostatecii materialelor compromițătoare stocate în arhivele de aur ale oligarhului proxenet... 
De fapt deja toți știu totul, e o suprasaturație de informație publicată (terifiantă, despre crime economice și nu numai), scoasă la suprafață în toate domeniile de activitate, în toate instituțiile statale, unde hoția mucegăiește ca șampinionul pe gunoiște, iar rubedeniile și pionii cleptocrați ai împăratului de la Grozești, tremură într-un continuu gudurat pe lângă ”șefu” și adunat averi pe seama sărmanilor alegători... Să continui? Cred ca e superfluu, mai ales că m-am împiedicat de noțiunea de alegători și mi-am amintit de o înțelepciune legată de victimizare și de asumarea responsabilității pentru ceea ce ți se întâmplă... 
Alegătorii sunt de mai multe categorii: cei care merg la un vot conștient, iar apoi le cer socoteală celor aleși prin activism civic și proteste nonviolente; cei care intră șovâind în cabina electorală, iar apoi se plâng că degeaba au făcut efortul; cei care își bagă piciorul în procesul electoral și habar nu au cine-i președintele țării (bine, la noi e mai greu să-l identifici), dar pun o ștampilă ”unde trebu”, daca li se dă un sac de cartofi... Și mai există o categorie de alegători, care împrumută câte puțin de la toate celelalte categorii: merg la vot și au suficiente cunoștințe în materie de faună politică, dar sunt șovăitori, nu merg la proteste și... iau sacul cu cartofi de fiecare dată. De fapt, datorită lor, prosperitatea plahotniucilor este asigurată pe termen lung la noi în RM. 
Acum câteva zile mi-a scris cineva că multe cunoștințe de-ale lui s-au lăudat că trăiesc bine nefăcând nimic. Adică, mă rog, făcând ceva insignifiant - comentarii pe FB și alte site-uri de socializare. Pe bani frumoși – fix o mie de euro pe lună. Neimpozabili, evident. E vorba de postaci, persoane racolate și corupte de agenții lui Plahotniuc pentru a distorsiona discuțiile, pentru a arunca cu gunoaie pestilențiale în cei care, cumva, aparțin primei categorii de alegători, pentru a manipula mințile credule, pentru a transforma orice polemică în obstrucție și atac la persoană, pentru a lăuda guvernarea, a duce ministrele în brațe și a călca la dungă pantalonii parlamentarilor, care au funcția de a da din deget protestatarilor și a-și ridica salarii și osanale extaziate. Ceea ce vreau să spun, este că postacii, această categorie de alegători mai nou apărută, nu sunt persoane din cosmos sau din Guineea Bissau, ci sunt niște colegi, prieteni, cunoștințe de-ale noastre, care, parcă tot ar vrea să trăiască într-o țară prosperă, parcă tot ar vrea să fim în Europa, parcă tot se plâng de corupția nemaivăzută, care strangulează cu mâinile lui Plahotniuc acest stătuleț, care parcă ar fi mai bine să se unească cu România... Dar... se vând, chiar dacă banii, cu care sunt plătiți provin din miliardul furat tot de la ei, de la părinții și copiii lor... Cel care mi-a scris cu mare tristețe despre aceste lucruri, era uimit în special, de faptul că prietenii lui postaci erau siguri că nimeni nu ar fi fost capabil să refuze o asemenea ofertă! ”Hai, măi, și, tu avei să zici nu?!” Iată... asta-i întrebarea...