marți, 25 august 2015

Pământul făgăduinței

Nu știu dacă de aici, de la București, pot vedea mai obiectiv situația din Republica Moldova, dar e cert că ea este o rană adâncă în inima mea. Europa a luat mâna protectoare de pe creștetul ei – criminalii, care au condus-o în ultimul timp au reușit să-i oripileze pe toți. Când spui Moldova, spui - cel mai nerușinat, tupeist jaf al tuturor timpurilor la nivel de stat. Nicio investiție nu mai poate reface imaginea acestui petic de pământ. Probabil, în scurt timp, Republica Moldova va deveni un soi de transnistrie cu granițele parțial deschise, o gaură neagră infectă, în care bandiții din toată lumea își vor face nestingherit matrapazlâcurile, fiind convinși că justiție nu există, iar populația se mulțumește cu fărâme de la festinul lor: mațe și vezici cu termenul expirat. Da, cei 50-60 de mii de cetățeni, hotărâți să protesteze și să-și întoarcă țara înapoi, sunt de toată lauda, dar nu au cum să schimbe cursul istoriei, atunci când ceilalți conaționali pupă languros mânuțele lui Shor&Co. Doar o minune o poate face. Care e acea minune? Fiecare decide după gradul de conștientizare a situației, după capacitatea de determinare, sacrificiu, curaj, demnitate... De fapt, nu sunt sigură că ”minune” e un cuvânt tocmai potrivit aici, mai degrabă ar fi vorba de ”acțiune”.

 Deci, după cum spuneam, fiecare decide ce face în situația dată. Mulți, foarte mulți, au plecat să caute alte pământuri ale făgăduinței. Țara lor i-a alungat, ca pe niște câini cotonogiți, nevrednici de milă, să-și caute alte locuri de oploșire. Țara lor s-a comportat cu ei ca o curvă de mamă, care habar nu are cu cine și-a făcut copiii. Este adevărat, că cei mai vrednici și-au găsit și pământuri, și locuri, și... alte mame. Dar, oricum, a fi emigrant nu este deloc ușor. Cel puțin, eu, neavând experiența aceasta, mă bazez pe spusele unor artiști, care și-au expus proiectele în galeriile Muzeului Național de Artă Contemporană din București. Nu știu, mi se pare că a fi emigrant e similar cu a fi orfan. A fi ca un copil abandonat de mamă, care compune poezii și cântece naive despre ea și și-o imaginează ca pe o zână, care nu poate să-l îmbrățișeze pentru că a sechestrat-o un dragon strașnic sau e bolnavă rău.                                                                                                                         
Cum văd artiștii viața peste hotarele țării lor? O văd prin prisma artei, evident, căci altfel nu ar mai fi artiști. Ciprian Homorogean a îmbrăcat pereții în sute de desene și fotocopii ale anunțurilor de căutare a locurilor de muncă, acolo, unde acestea, practic nu mai sunt disponibile (proiectul Vreau să muncesc/Quiero Trabahar). Artistul expune și un alt proiect intitulat ”Ia cartea, ia banii și fugi!” – un ghid al furtului fără remușcări și stres. Irina Bucan Botea proiectează un film bazat pe o interacțiune între un grup de muzicieni români și publicul spaniol. În timpul filmării, aceștia și-au propus să creeze ad-hoc un imn național, în baza cuvintelor, frazelor, ideilor sugerate de audiență. Primul cuvânt ales de aceasta a fost cuvântul... ”țigan”. Nu pot să trec în revistă toate performance-urile, dar impactul lor asupra mea a fost cel pe care l-am expus mai sus. O nostalgie tristă, profundă și o lipsă totală de stabilitate din cauza rădăcinilor retezate cu briciul decepției... Tatian Feodorova, o artistă din Republica Moldova, a expus o instalație din 10 plase simbolice acestei perioade de tranziție prelungită... nu, nu spre o viață mai bună, ci spre ruptura definitivă cu țara, spre sucombarea oricărei speranțe de bunăstare.

                        Exagerez cumva drama emigrantului? S-ar putea... Căci de departe nu toți suferă de dor și lipsă de confort acolo, unde au plecat. S-au realizat impresionant foarte mulți, reușind să-și întregească și familiile (sau rupând legătura, abandonându-le prin divorț în RM). Totuși, ceea ce rămâne mereu valabil este că nu există loc ideal, perfect, pe lumea asta. Raiul e dincolo, dacă o fi existând. Simion Cernica, relocat în SUA, vede incapacitatea Americii de a-și reveni după criza economică recentă, de a ascunde la nesfârșit inegalitatea socială, de a eluda distanțarea iremediabilă de ambițiosul ”american dream”. El povestește că a început proiectul expus prin a posta pancarte din carton cu diverse sloganuri în spațiile publice, căci și americanii au nevoie de o cură de tratament social, au nevoie de ajutor: help!

Oriunde am fi: aici, în țară sau în afara ei, condiția umană rămâne a fi neschimbată. Lumea e bolnavă, civilizația noastră e la stadiul de supraviețuire peste tot - cu un grad mai mare sau mai mic de deteriorare. Evident, Republica Moldova este un stat situat dincolo de orice imaginație a corupției și cinismului politic. Dar, plecarea pentru totdeauna nu soluționează neapărat conflictele interioare și problema bunăstării. Repet, pământuri ale făgăduinței nu există, decât în noi înșine. Dacă avem curajul să ne uităm în interiorul sinelui și să ascultăm vocea care ne cheamă...













luni, 24 august 2015

Moldova este parte din noi...

De fapt, ce face un basarabean ajuns la București? Vizitează Casa Poporului, corect! Așa am procedat și eu - cu prima ocazie, am urcat în Dealul Arsenalului, să pun piciorul în cea mai mare ca suprafață, preț și greutate, clădire adrministrativă din lume. Motivul? Acolo, într-o aripă a Palatului, se află Muzeul Național de Artă Contemporană, care își primenește expozițiile de două ori pe an. Am început excursia de la etajul patru, ca să coborâm încet-încet către parter. Cu un lift de sticlă (exterior) am urcat sus, unde ne aștepta ceva total… neașteptat! Am avut impresia că am nimerit din greșeală la o grădiniță de copii, căci tot etajul era ocupat de ”localități” create din hârtie, plastic, cutii de chibrituri, bureți, ață, creioane, paie și alte materiale aflate la îndemâna noastră, multe dintre care, de regulă, le aruncăm la gunoi. E vorba de un proiect foarte curios realizat de elevi ai claselor primare, ghidați de învățători și arhitecți. Undeva pe un perete sta scris: ”Posibil ca orașul viitorului să fie chiar acum îndoit, mototolit, șters cu guma, iar ochii care îl apreciază să fie, totuși, curioși și limpezi ca lacrima. Și la inaugurare, în loc de o panglică și un discurs sforăitor, să auzim un râs de copil. De-a arhitectura. Un joc pentru viitorii oameni ai orașului frumos.” Ceea ce m-a impresionat și mai mult este că elevii nu doar au construit orașe conform propriei fantezii, ci au și creat poveștile lor! Iată cum începe istoria orașului Yataki, compusă de mai mulți copii. Ana: ”Cândva, în locul orașului, care acum se numește Yataki, era un vulcan. Acolo se stabiliseră niște triburi yatakiene. Vulcanul era activ și după câteva secole, a erupt. El a distrus triburile de acolo și în urma erupției, s-a creat o mare, presărată de insule…” Iar la sfârșit, Tudor scrie: ”Yataki este o parte din noi. Uneori organizați, alteori, într-o mare dezordine. Cel mai greu a fost să stabilim obiectivele și sarcinile fiecăruia. Materiale am avut destule, de bună calitate sau de la reciclare. După atâta muncă macheta arată bine. Cred că și marii arhitecți se simt ca noi, după ce fac un proiect: obosiți, dar mulțumiți!”

Vă las să admirați opera copiilor, întinsă pe o bucată importantă de etaj în Palatul Parlamentului din București și, poate, vă vine cheful să construiți și voi ceva - un sat, un oraș, o țară... și să-i spuneți povestea, așa, încât să încheiați munca obosiți și fericiți...