Poveste scrisă după certurile de pe FB ale unioniștilor cu unioniștii, ale europenilor cu unioniștii, ale unioniștilor cu europenii etc.

Erau odată într-un sat din Republica Moldova o babă și un moșneag. Ei, nu chiar babă și nu chiar moșneag, dar așa vine vorba, că la noi oricine trece de 45 deamu e numit bătrân. Erau vecini și se comportau ca atare: își mai otrăveau câte o potaie, își mai țipau în față preferințele politice de le ieșeau vinele pe gât, își alegeau fel de fel de vectori, deși habar nu aveau ce fel de orătănii sunt aceștia, pe scurt.. vecini moldoveni. Mai lucrau ei ce mai lucrau, dar duminica ședeau pe prispă cât e ziulica de mare, numărând bănuții și... visau. Moș Ion se gândea la Romanița, iar baba Frosea se gândea la Vladimir. Romanița era o măhăleancă de mai încolo, avea și ea destui ani ca să-i zici babă, dar nu-i atrăta deloc: stăpânea o casă frumoasă, împrejmuită cu o grădină de zile mari, în care robotea cât era lumină, cântând și râzând cu păsărelele, de mai mare dragul. Romanița era nu numai harnică și veselă de felul ei, dar mai avea și harțag, când trebuia: nimeni nu-i călca pragul cu ciubote de chirză pline de noroi! Iată de atâta moș Ion tare mai vroia să se însoare cu dânsa și i se tot scurgeau ochii peste gardurile, ce-i despărțeau. Își tot scărpina ceafa, ofta, scuipa la semințe și... se gândea ce bine ar fi să-l primească Romanița de soțior. Și așa de tare vroia el asta, că nu mai făcea nimic pe acasă: grădina îi era numai știr și mătrăgună, prin hambar nici guzganii nu mai aveau ce roade, hoții intrau în casa trasă pe o coastă, așa... ca să mai râdă de el (căci demult îi furară tot ce era mai valoros), iar păduchii îl deranjau rău de tot pe sub ”chepca” arsă de soare. Ei, și, după cum vă spuneam, baba Frosea, vecina, nu era mai brează. Dacă moș Ion se uita la dreapta, baba Frosea se uita la stânga, visând s-o ia Vladimir de nevastă. El, Vladimir, trăia hăt, departe, dar se auzea despre el că e tare puternic și bun la pat. Mulțime de neveste a f...ericit. Și cum i se umpleau ochii Frosii cu lacrimi de osânză, când se gândea la vajnicul mire și la viața dulce alături de el, nu mai făcea nici ea nimic pe acasă: unica găină i-a pierit, gâtuită de dihori, mușcatele din glastră s-au ofilit neudate săptămâni la rând, capra a mâncat toate tufele de coacăză, iar praful din casă pica peste grămada de blide murdare, ca blana de pe cuțul, care năpârlea anul împrejur.

Odată, s-a întâmplat că baba Frosea și moș Ion să se întâlnească la gardul prăvălit, care numai nume de gard avea și să se uite unul la celălalt ca niște vecini normali – adică fără să se scuipe și să se înjure.

               -Băi, Ioane, tot la căsătoria cu Romanița de gândești?

               -Da, fa, da ce-i?

               -Dap în oglindă te-ai uitat? Ce-i trebuiești tu ei? Să-și mănânce sufletul cu un leneș puturos ca tine?

               -Ia te uită cine vorbește! Da tu chiar crezi că Valoghia tău o să te miliuască?! Câte ca tine a avut și toate în cocioabe de lemn au ajuns! Da, de fapt, și fără dânsul nu mai ai mult – casa ți-i pe o rână, iar tu... ce să zic, muma pădurii, nu alta!

               Pe scurt, s-au certat iar vecinii noștri și au stuchit, supărați, peste gardul, care numai cu numele era gard. 

               Totuși, tare adânc în inimă i-au intrat lui Ion cuvintele Frosei. Și, într-o seară el a înțeles că pentru a o lua pe Romanița de nevastă nu trebuie numai să viseze  să facă asta, dar să și merite. Zis și făcut. Din acel moment de sfântă conștientizare, moș Ion s-a pus pe meritat: s-a bărbierit frumos și a scăpat de păduchii, care îi mâncau sufletul. Apoi și-a reparat casa și și-a făcut ordine în grădină. După asta a mers la palatul hoților care l-au prădat, le-a aftonit câte un picior zdravăn în fundurile grase și și-a luat înapoi toată averea. Pe hoți i-a închis în gojineața porcilor și i-a dat pe mâna unei văduve, care le lua "mită" de câte ori vroiau să se... descarce la WC-ul din curtea ei. După ce și-a primenit toate acestea, Ion, care arăta acum ca un voinic, căci își luase viața în propriile mâini, s-a dus s-o pețească pe Romanița. Aceasta, când l-a văzut așa de ferchezuit, a plând de bucurie și i-a spus:

               -Ioane, de când te aștept! Acum mă meriți!

               Au stricat gardurile dintre ei, au unit grădinile și au făcut o gospodărie frumoasă. Când, într-o zi, a mers Ion să dreagă pomina de gard dintre casa lui și cea a Frosei... ce să vadă? Femeia, între timp, și-a făcut și ea ordine peste tot: grădina îi mustea de culori, iar casa văruită și ridicată cu o mansardă în vârf, era o bijuterie. Iar Frosea... Frosea, într-o rochie albă ca neaua și cu părul prins în două gâțe sănătoase, ședea pe genunchii unui bărbat cu mustăți negre ca pana corbului și ciripea: Tudorică încolo, Tudorică – ncoace... Ion mai n-a căzut de uimire! Tudorică era celălalt vecin al Frosei, care numai pe unde n-a argățit, sărmanul, ca să facă un ban mai gros. Se vede că venise între timp acasă. Ceea ce nu știa Ion este că și cuvintele lui au rănit-o pe vecină-sa, dar au și făcut-o să se trezească din reverie și să-și pună ordine în propria viață...

               Mai pe scurt. Unirea e o treabă bună, dar nu se înfăptuiește cu vise, iac-așa!

               Epilog: 

               -Fa, Frosea, dap nu te-ai măritat cu Valoghia cela al tău?

               -Ce?! Nu-l schimb eu pe Tudorică al meu cu limbricul cela futicios!