Sacrificiul Unirii inteligente

După protestul din 3 mai, când circa 50.000 de persoane au venit în PMAN (iar alte sute au protestat în diaspora) să-și manifeste oripilarea față de crimele actualei guvernări, lucrurile s-au schimbat. Nu vorbesc despre brusca trezire la viață a troll-ilor de pe internet, a analiștilor angajați la cei doi hoți din fruntea statului, la oameni pur și simplu frustrați în autosufuciența lor de monștri sacri și nici de marii ”eroi” ai subteranelor, care au început să critice care mai de care prestația celor din Platforma Civică Demnitate și Adevăr la meteengul respectiv. Că a fost bine, dar nu chiar bine, că vorbitorii nu au avut ce spune, că nu s-au dat soluții clare, că rezoluția a fost sub orice nivel, că nu toți cei de pe scenă meritau să stea acolo, că trebuia sa fie așa și așa și iak-așa… Pe scurt, dacă erau alții, adică ei, totul ar fi fost mult mai profesionist și mai nu știu cum… De parcă i-a împiedicat cineva să o facă până atunci sau să-și pună umărul la bătaie acum, zău!

Bun, revin la gândul de început. Când zic despre schimbare, mă refer la conștientizarea puterii populare de către cetățenii RM. Scepticismul gen ”ei și ce dacă vom protesta – nimic ne se va schimba” a dat un chix cert. Oamenii au înțeles că… se schimbă! Dacă suntem mulți, lucrurile pot fi schimbate! După protestul din 3 mai guvernarea a început să se precipite așa cum nu a făcut-o niciodată de când s-a instaurat la conducere: ședințe de guvern, invitația protestatarilor la întrevederi, publicarea raportului Kroll, arestul la domiciliu a lui Shor, audieri în Parlament… Și toate în doar o săptămână de la protest. Mișcări puțin eficiente, e adevărat, dar totuși, mișcări ce denotă clar frica față de popor. Nu mai stărui, cred că scopul acestui protest de a ne demonstra  în primul rând nouă, cetățenilor, că presiunea populară este extrem de importantă, a fost atins. Acum întrebarea este: ce să facem ca să fim mai eficienți, adică să fim mulți, mult mai mulți?

Evident, primul pas trebuie să fie prioretizarea problemelor, căci este mai mult decât cert, că avem destule. Ce se întâmplă acum? Toată lumea fierbe, simte deslușit criza și încearcă să găsească rezolvări sporadice. Știut lucru, în situații de genul acesta (criminalii aflați la guvernare fură ca în codru, noi suntem supuși unui genocid social, când facturile sunt mai mari decât capacitatea noastră de plată etc.) sporește nemulțumirea, care adeseori este proiectată asupra celor care pledează pentru soluția proprie, considerând-o cea mai bună, mai oportună. Certurile ajung la conflicte pe viață și pe moarte, iar soluțiile proprii, apărate militant, dezvoltă o agresiune excesivă a unuia față de celălalt. Din nemulțumire solidară față de crimele guvernării, polemicile trec imediat la injurii pline de ură între cetățenii cu opțiuni diferite asupra soluției. Iar atunci când doi se ceartă, indiscutabil câștigă al treilea. Aceeași guvernare, care râde de se prăpădește, când ne aude urlând unul la altul, intransigenți, lipsiți de înțelegere, compasiune, toleranță și determinare de a găsi un numitor comun. Hai să fim sinceri, așa e!

Mai departe. Hai să stăm strâmb și să judecăm drept. De fapt, ce ne dorim cu toții? Să trăim decent, să ne bucurăm de viață, să nu ne fie rușine de noi înșine și să fim în rând cu lumea civilizată. Adică să coabităm într-un spațiu cu reguli normale, aplicabile tuturor în aceeași măsură (altfel spus, justiție independentă), cu viitor palpabil pentru copiii noștri, cu șanse egale de afirmare pentru tineret, cu o asigurare umană a bătrâneților etc.

Altfel spus, raportând la situația obiectivă curentă din RM, cu toții vrem să fie restituit miliardul furat, aeroportul și alte bunuri de valoare jefuite, criminalii să ajungă la pușcărie, să fie asanat sistemul bancar, să fie stopată devalorizarea leului, sa fie racordate la un nivel normal de viață pensiile și salariile, să fie stopate exodul masiv, sărăcia crasă și, în consecință, falimentul RM. Oare nu aceasta e problema prioritară, oare nu asta ne dorim cu toții, indiferent de etnie și limbă maternă, indiferent de deziderate mai generale, fundamentale și, pentru mine cel puțin, corecte și inevitabile legate de unirea cu România sau integrarea în spațiul european? Chiar și cei care tânjesc nostalgic după URSS și poartă aiurea niște funde dungate, crezând că își manifestă astfel demnitatea etnică (fiind de fapt, victimele unor oligarhi ipocriți ca Putin, Rogozin, Dodon, Voronin ș.a.) s-ar mai ogoi, dacă ar trăi mai bine, căci vectorul estic numai de bunăstare nu poate fi numit.

Bun. Prioritatea fiind stabilită, să vedem ce e de făcut. Am văzut că presiunea populară are o influență extrem de mare, deci trebuie să o facem mai puternică. Cum? Nu, cu aia-n drum nu merge, va asigur. Dar cu sute de mii în PMAN ar fi o șansă, pe care o putem materializa numai prin UNIRE în interiorul RM a tuturor cetățenilor afectați de mârșăviile comise de actualii guvernanți. Acest îndemn nu înseamnă să renunțăm la valorile naționale, să trădăm aspirațiile proprii. Nicidecum. Dar asta înseamnă să ne abținem, cel puțin tranzitoriu, de la dezideratele ce scindează societatea, ce ne fragmentează în grupuri relativ mici, incapabile să valorifice revolta firească de sinestătător, astfel, minimalizând presiunea populară asupra guvernării. Abținerea trebuie să fie evidentă și pentru cei care se consideră români cu vederi unioniste, și pentru cei care se numesc români basarabeni, și pentru cei care se consideră în exclusivitate moldoveni, dar și pentru cei care consideră că Rusia este tărâmul făgăduinței. Tărâmuri ale făgăduinței nu există! Mai ales pentru acei care nu sunt capabili să-și facă ordine în propria casă. Mai ales că visele trebuie să se bazeze pe realități concrete – nimeni, oricât de bine intenționat ar fi, nu va veni să ne măture prin ogradă și nu ne va pune în cratiță copane de curcani bio gratis. Așa dar, momentan, cel puțin, trebuie să renunțăm categoric la certuri proliferate încă de propaganda sovietică, pentru a incita spiritele pe motive etnice. Acestea sunt distructive și din ele nu vor câștiga cetățenii, fie că vor sau nu vor uniri sau dez-uniri cu diverse entități statale. Din ele au câștig barosan doar criminalii de la guvernare și alți nemernici care așteaptă să profite și mai mult decât au făcut-o până acum. Nu este nevoie să-I ajutăm cu o dedicație inconștientă!

La 3 mai a.c. 50.000 de cetățeni ai RM au spus răspicat că vor miliardul înapoi, justiție independentă, scoaterea instituțiilor statului din captivitate, presă liberă, neadmiterea transformării banilor jefuiți în datorie de stat, îndeplinirea cerințelor înaintate de fermieri etc. Adică ei și-au manifestat dorința și fermitatea de a obține dreptul de a trăi normal. Și eu vreau același lucru! Sunt sigură că și tu, cititorule, ești de acord cu ei și înțelegi că asta este o prioritate.

P.S. Acum e necesar să consolidăm societatea, să învățăm a identifica prioritățile și a ne solidariza pentru binele nostru. Și da, am scris românește, pentru că știu că responsabilitatea în ceea ce privește  realizarea solidarității civile revine celor care scriu și citesc (fie și printre rânduri!) ca și mine.

Poveste scrisă după certurile de pe FB ale unioniștilor cu unioniștii, ale europenilor cu unioniștii, ale unioniștilor cu europenii etc.

Erau odată într-un sat din Republica Moldova o babă și un moșneag. Ei, nu chiar babă și nu chiar moșneag, dar așa vine vorba, că la noi oricine trece de 45 deamu e numit bătrân. Erau vecini și se comportau ca atare: își mai otrăveau câte o potaie, își mai țipau în față preferințele politice de le ieșeau vinele pe gât, își alegeau fel de fel de vectori, deși habar nu aveau ce fel de orătănii sunt aceștia, pe scurt.. vecini moldoveni. Mai lucrau ei ce mai lucrau, dar duminica ședeau pe prispă cât e ziulica de mare, numărând bănuții și... visau. Moș Ion se gândea la Romanița, iar baba Frosea se gândea la Vladimir. Romanița era o măhăleancă de mai încolo, avea și ea destui ani ca să-i zici babă, dar nu-i atrăta deloc: stăpânea o casă frumoasă, împrejmuită cu o grădină de zile mari, în care robotea cât era lumină, cântând și râzând cu păsărelele, de mai mare dragul. Romanița era nu numai harnică și veselă de felul ei, dar mai avea și harțag, când trebuia: nimeni nu-i călca pragul cu ciubote de chirză pline de noroi! Iată de atâta moș Ion tare mai vroia să se însoare cu dânsa și i se tot scurgeau ochii peste gardurile, ce-i despărțeau. Își tot scărpina ceafa, ofta, scuipa la semințe și... se gândea ce bine ar fi să-l primească Romanița de soțior. Și așa de tare vroia el asta, că nu mai făcea nimic pe acasă: grădina îi era numai știr și mătrăgună, prin hambar nici guzganii nu mai aveau ce roade, hoții intrau în casa trasă pe o coastă, așa... ca să mai râdă de el (căci demult îi furară tot ce era mai valoros), iar păduchii îl deranjau rău de tot pe sub ”chepca” arsă de soare. Ei, și, după cum vă spuneam, baba Frosea, vecina, nu era mai brează. Dacă moș Ion se uita la dreapta, baba Frosea se uita la stânga, visând s-o ia Vladimir de nevastă. El, Vladimir, trăia hăt, departe, dar se auzea despre el că e tare puternic și bun la pat. Mulțime de neveste a f...ericit. Și cum i se umpleau ochii Frosii cu lacrimi de osânză, când se gândea la vajnicul mire și la viața dulce alături de el, nu mai făcea nici ea nimic pe acasă: unica găină i-a pierit, gâtuită de dihori, mușcatele din glastră s-au ofilit neudate săptămâni la rând, capra a mâncat toate tufele de coacăză, iar praful din casă pica peste grămada de blide murdare, ca blana de pe cuțul, care năpârlea anul împrejur.

Odată, s-a întâmplat că baba Frosea și moș Ion să se întâlnească la gardul prăvălit, care numai nume de gard avea și să se uite unul la celălalt ca niște vecini normali – adică fără să se scuipe și să se înjure.

               -Băi, Ioane, tot la căsătoria cu Romanița de gândești?

               -Da, fa, da ce-i?

               -Dap în oglindă te-ai uitat? Ce-i trebuiești tu ei? Să-și mănânce sufletul cu un leneș puturos ca tine?

               -Ia te uită cine vorbește! Da tu chiar crezi că Valoghia tău o să te miliuască?! Câte ca tine a avut și toate în cocioabe de lemn au ajuns! Da, de fapt, și fără dânsul nu mai ai mult – casa ți-i pe o rână, iar tu... ce să zic, muma pădurii, nu alta!

               Pe scurt, s-au certat iar vecinii noștri și au stuchit, supărați, peste gardul, care numai cu numele era gard. 

               Totuși, tare adânc în inimă i-au intrat lui Ion cuvintele Frosei. Și, într-o seară el a înțeles că pentru a o lua pe Romanița de nevastă nu trebuie numai să viseze  să facă asta, dar să și merite. Zis și făcut. Din acel moment de sfântă conștientizare, moș Ion s-a pus pe meritat: s-a bărbierit frumos și a scăpat de păduchii, care îi mâncau sufletul. Apoi și-a reparat casa și și-a făcut ordine în grădină. După asta a mers la palatul hoților care l-au prădat, le-a aftonit câte un picior zdravăn în fundurile grase și și-a luat înapoi toată averea. Pe hoți i-a închis în gojineața porcilor și i-a dat pe mâna unei văduve, care le lua "mită" de câte ori vroiau să se... descarce la WC-ul din curtea ei. După ce și-a primenit toate acestea, Ion, care arăta acum ca un voinic, căci își luase viața în propriile mâini, s-a dus s-o pețească pe Romanița. Aceasta, când l-a văzut așa de ferchezuit, a plând de bucurie și i-a spus:

               -Ioane, de când te aștept! Acum mă meriți!

               Au stricat gardurile dintre ei, au unit grădinile și au făcut o gospodărie frumoasă. Când, într-o zi, a mers Ion să dreagă pomina de gard dintre casa lui și cea a Frosei... ce să vadă? Femeia, între timp, și-a făcut și ea ordine peste tot: grădina îi mustea de culori, iar casa văruită și ridicată cu o mansardă în vârf, era o bijuterie. Iar Frosea... Frosea, într-o rochie albă ca neaua și cu părul prins în două gâțe sănătoase, ședea pe genunchii unui bărbat cu mustăți negre ca pana corbului și ciripea: Tudorică încolo, Tudorică – ncoace... Ion mai n-a căzut de uimire! Tudorică era celălalt vecin al Frosei, care numai pe unde n-a argățit, sărmanul, ca să facă un ban mai gros. Se vede că venise între timp acasă. Ceea ce nu știa Ion este că și cuvintele lui au rănit-o pe vecină-sa, dar au și făcut-o să se trezească din reverie și să-și pună ordine în propria viață...

               Mai pe scurt. Unirea e o treabă bună, dar nu se înfăptuiește cu vise, iac-așa!

               Epilog: 

               -Fa, Frosea, dap nu te-ai măritat cu Valoghia cela al tău?

               -Ce?! Nu-l schimb eu pe Tudorică al meu cu limbricul cela futicios!