sâmbătă, 5 ianuarie 2013

CAST AWAY: un film ca o rugăciune

Acum câteva am clipe am revăzut (a câta oară???) filmul CAST AWAY. Îmi și vine greu să mă concentrez pentru a scrie ceva concludent și logic despre el, atât de impresionată sunt. Plâng, râd, stau cu sufletul la gură de fiecare dată, ori de câte ori l-aș vedea. Motivul e simplu: e un film excepțional prin puterea adevărului pe care ți-o inspiră. Și nu e vorba de adevăruri mici despre politică, societate, cercuri elitare, mondene etc. E vorba despre adevărul cel mai pur, cel mai important - viața în relația cu Dumnezeu. Probabil, cei care au urmărit filmul, mă vor apostrofa: nu se zice nimic despre Dumnezeu în acest film! Nici măcar nu este pomenit! De parcă existența Lui omniprezentă ar depinde de rostirea noastră...

Eroul central al filmului, Chuck Noland, un angajat de succes al firmei de curierat și logistică FedEx, supraviețuiește unei catastrofe aviatice și ajunge pe o insulă nepopulată din mijlocul oceanului. Acolo el (o interpretare fascinantă a actorului meu preferat Tom Hanks) nu mai poate beneficia de nici un avantaj, atât de firesc alta dată, oferit de civilizația contemporană. Patru ani! Timp de patru ani el a trăit experiența supraviețuirii în singurătate, într-un mediu sălbatic, lipsit de lucrurile cele mai elementare, cum ar fi... un chibrit! Până aici s-ar părea că filmul lui Robert Zemeckis este o versiune modernă a istoriei lui Robinson Crusoe. Dar există o mare diferență între cele două povești. Cea a eroului lui Defoe se axează pe capacitatea omului de a se adapta și a se descurca într-un mediu ostil. Crusoe e un soi de boy scout, cu alte cuvinte, iertată fie-mi expresia! CAST AWAY, însă, e istoria fiecăruia dintre noi, atunci când suntem la răspântie: să mori sau să continui să respiri în ideea că ”mâine va răsări din nou soarele și... cine știe ce-ți va aduce fluxul?” E calea celui care își asumă viața, așa cum este ea - cu provocările care te sufocă, tocmai pentru ca să evoluezi și să te cunoști. Să ai revelația de a te vedea exact așa cum ești, dincolo de imaginea fizică din oglindă: cu Dumnezeul din tine. Logica (alterată de

șabloane inculcate, experiența trecutului social, învățăminte general acceptate)  îi spunea lui Chuck că nu va mai părăsi insula niciodată, că nu are cum să fie găsit acolo, că nu există nici o cale de scăpare. Așa e și în viața de fiecare zi: mintea noastră - partea diavolului din noi, în esență - este cea care ne chinuie prin îndoială și suspiciune, ne blochează energia, ne ține în robia anxietății.
 O contrabalansează, însă, intuiția, căldura aceea inexplicabilă, care ne învăluie subtil inima și ne împinge să respirăm orice ar fi, ne dă speranță și putere de a mai avea răbdare. Măcar până mâine. Iar mâine măcar până poimâine. Așa se manifestă Dumnezeu în noi - prin intuiție și dragoste. El ne propune discret salvarea. Inexplicabilă! Salvarea, care vine neapărat. Peste o lună, peste un an, peste patru ani... Și chiar dacă, revenind la viața ”normală” te pomenești din nou la răspântie, aceasta e cu totul de alt gen: e o roză a vânturilor eliberatoare, în care toate orizonturile îți sunt deschise și orice ai alege, vei fi  fericit.

marți, 1 ianuarie 2013

Definiția iubirii. Prima în 2013.

2013 s-a instalat fără prea mare vâlvă în casa mea. Simplu - doar în calendar și în bucătăria cu pocale spălate și așezate cu piciorul în sus pe masa acoperită cu un șervețel de in. Da.. și în frigider. Acolo a mai rîmas câte ceva din salaltele și fripturile gătite ieri pentru masa de revelion. Altceva nu s-a schimbat: beculețele de pe brad clipesc în continuare tăcute, eu sunt la fel de eu în oglindă, iar motanului meu îi este la fel de foame ca și aseară la aceeași oră. De dimineață nu am beneficiat de serviciile StarNetului: în această noapte de beție globală cineva a rupt firele de conexiune de pe stâlpul din curte. Așa că nu am avut cum să lenevesc la televizor. La internet m-am conectat grație stickului de la Orange. Am mai scris ceva pe FB, deși în ultimul timp nu o fac prea des (nici pe blog nu am mai dat de vreo două luni...), am ascultat puțină muzică clasică, făcându-mi unghiile devastate de pretențiile de gospodină din ajun, am ieșit după tradiționalul ultim pachet de țigări și... mi-am pus un film. De fapt, aici am vrut să ajung. Filmul acesta mi-a marcat ziua. Clar.
Cineva a contabilizat câte definiții ale iubirii a auzit în viața lui? Chiar dacă a facut-o, nu cred că nu s-a plictisit la un moment dat. Zeci, sute, mii... Și, dincolo de definițiile deduse de alții, oare nu a fost specială fiecare relație din viața noastră? Și oare nu a debutat fiecare dintre ele în ideea, în speranța... sau în ferma convingere că este tocmai relația pe care am visat-o? Evident, niciodată nu știm cum evoluează lucrurile, dar tocmai aceasta e esența vieții: evoluția. Și oricare ar fi finalitatea unei relații, învățăm ceva din ea și mergem mai departe (dacă nu ne cheamă Romeo sau Julietta, Doamne ferește!).

Bine, dar să revin la subiect. Iar acesta e filmul ”Amour” (2012), în regia lui Michael Haneke. Este o istorie de dragoste - ne-o specifică fără echivoc și titlul. Dar amatorii de scene pasionale vor fi dezamăgiți: eroii principali sunt doi intelectuali octogenari Georges (Jean-Louis Trintignant) și Anne (Emmanuelle Riva). Ei au avut o viață fericită - deducție făcută în urma unui singur crâmpei din discuția fiicei lor cu tatăl său. Ea mărturisește simplu, ca printre altele, că adesea auzea cum părinții ei făceau dragoste în dormitor și asta o calma și-i dădea un sentiment cert de siguranță și stabilitate. Ea știa că ei se iubesc și, deci, că familia ei nu se va destrăma niciodată. Totuși, la bătrânețe dragostea celor doi muzicieni pensionari este supusă unei încercări grele. Anne suferă un ictus cerebral și starea ei se înrăutățește încet dar sigur pe parcursul filmului. Mai întâi sunt paralizate mâna și piciorul stâng, apoi partea dreaptă în totalitate. Nu mai poate vorbi, ceea ce este extrem de greu de suportat pentru cuplul care obisnuia să discute, să comunice. Subliniez acest lucru pentru că aspectul respectiv (comunicarea) este foarte important pentru ca relația să dăinuie în timp. Pe parcursul degradării soției sale ca personalitate și ființă umană, Georges este pus în situația dificilă de a îngriji o persoană netransportabilă: fiecare activitate, altă dată simplă și lipsită de importanță, acum devine un ritual ce necesită eforturi susținute. Dar cel mai greu suportă suferința iubitei sale, care își dorește cu disperare recuperarea demnității sale. Mai bine zis... a unei morți demne. Georges se resemnează (dragostea adevărată nu strigă, nu plânge, nu cerșește) - el știe că nimic nu mai poate fi redresat, dat Anne se chinuie prea tare. ”Mal, mal, mal!” - atât strigă ea din ce în ce mai insistent. Nu vreau să povestesc subiectul filmului - acesta pălește în fața substratului psiho-emoțional împins în față printr-o regie subtilă și a jocului excepțional (prin firescul absolut) al actorilor implicați. Cu atât mai mult nu voi vorbi despre final. Doar mă întreb câți ar fi capabili să iubească așa, încât să renunțe pentru celălalt la mântuire, să accepte benevol iadul...

De fapt, nu vă recomand să vedeți filmul ”Amour”. S-ar putea să rămâneți cu un gust amar, să fumați ceva mai mult și să picați inopinat pe gânduri rele. Sau să mă înjurați pentru că v-am provocat... Da-mi trebuie mie asta la început de an nou??? Apropo, la mulți ani cu sănătate. Și dragoste. Oricare ar fi definiția ei...