vineri, 18 mai 2012

HORIA BRENCIU, un artist la Chişinău

Aseară Horia Brenciu şi orchestra sa au susţinut pentru prima dată un concert la Chişinău. Asta e informaţia şi acum impresiile. Strict subiective.
Cândva, acum vreo doi ani, revista VIPmagazin a avut un proiect cu mirese (printre care şi eu, că vârsta nu contează când e vorba de dragoste). Pe lângă faptul că ne-au fotografiat în rochii albe, ne-au găsit şi nişte miri ipotetici. Mie mi l-au "plasat" pe Horia Brenciu. Buuun! Evident că am mers la concret - să nu mă mărit cu ochii închişi, hahaha!

A fost un adevărat artificiu artistic aseară la Palatul Naţional, adică ceva mai mult decât un simplu concert de muzică...apropo, care e stilul lui Brenciu, îmi spune cineva?! Nu contează, probabil îi place să cânte orice îi atinge sufletul şi ştie să o facă în felul său - cu un respect şi ataşament profund faţă de materialul muzical abordat. Ceea ce m-a cucerit la el (bănuiesc că de departe nu sunt singura!) este energia tinerească şi matură în acelaşi timp. La un moment dat, o domnişoară din spatele meu a exclamat: "El e aşa de sensibil!" Da, această sensibilitate a lui Brenciu este remarcabilă. E omul care râde şi plânge concomitent, e omul care se grăbeşte să trăiască repede, total şi sincer. De parcă s-ar putea ca maine să nu mai existe la un moment dat!
De fapt, nu sunt sigură că vocea lui Brenciu m-a impresionat chiar aşa de tare, din simplu motiv că o cunoşteam destul de bine (l-am auzit de sute de ori la radio şi tv!), mai degrabă am fost uimită de vocile celor din band-ul său. Nu m-am aşteptat la un show în care vedeta să ofere mai mult spaţiu altora, căci au cântat "cu gura" toţi deopotrivă - de la percuţionist pânâ la trompetist şi înapoi. Toţi talente sacral-monstruoase, ce mai! Ceea ce încerc să spun este că reperezentaţia de aseară a lui Horia Brenciu a fost mai degrabă un mega-spectacol muzical şi... dramatic. Evident, s-a muncit mult la scenariu. Nu mai zic de zecile de piese muzicale arhi-cunoscute, fragmentele din care ne-au ameţit, ne-au buimăcit cu desăvârşire - avalanşă de coveruri de la Sinatra la Macarena şi de la Elvis Presley la muzica noastră populară. Dar, peste toate, cel mai evident atu al spectacolului a fost spiritul efervescent (natural!) al  umorul şi deosebita empatie a artiştilor cu sala (gata oricând să ovaţioneze şi să cânte împreună cu ei).
Cred că lui Horia Brenciu i-a plăcut publicul din Chişinău. A spus chiar că s-a îndrăgostit de oraşul nostru şi, dacă peste ani vom vedea un bătrânel stând pe o bancă din parc şi aruncând fărâme de pâine porumbeilor, să ştim că acela el e! Şi dacă atunci se va aşeza lângă el o bătrânică....asta e! Acum fanelor artistului nu le rămâne decât să "inspecteze" anual parcurile din capitală...Dar nu de pe acum, bineînţeles - Brenciu e totuşi încă prea tânăr! Şi, probabil, prea devotat muzicii ca să scape de pe acum de singurătate. Singurătatea în care încapi doar tu însuţi cu tot ceea ce eşti şi crezi că poţi să fii...

miercuri, 16 mai 2012

CRONOGRAF, de dor....

S-a încheiat festivalul Cronograf. În principiu, aş putea să mă opresc aici, după o lungă pauză artistică încărcată de tristeţe... A luat sfârşit un eveniment care în câteva zile a transformat lumea. Nu e o figură de stil, e un adevăr care (cu tot subiectivismul propriu oricărui adevăr, chiar dacă e proclamat imuabil) a adunat într-o gaşcă nonconformistă şi plină de viaţă vreo câteva sute de oameni - organizatori, participanţi, spectatori, juraţi... Deci, se poate! Se poate face un festival internaţional la Chişinău. Ne-au demonstrat-o de atâtea ori Anatol Ştefăneţ şi Petru Vutcărău. Ne-o demonstrează a 10-a oară Virgilui Mărgineanu (OWH studio) cu Cronograful său. Am auzit vorbe ironice că, cică, festivalul de film documentar Cronograf e o afacere de familie şi deaceea nu merită "atâta" atenţie. Ei, tocmai asta - devotamentul, susţinerea reciprocă - contribuie foarte mult la desfăşurarea festivalului într-o atmosferă plină de condescendenţă şi căldură sufletească. Am stat şi de această dată ore în şir în sala întunecată cu ochii minţii aţintiţi la ecranul mare şi am fost martorul tăcut al atâtor vieţi! Oameni tineri şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi, femei şi bărbaţi din alte ţări, din alte culturi şi chiar civilizaţii, îşi trăiau zilele, tristeţile şi bucuriile (fără retuşuri şi măşti) în faţa mea. Am râs şi am plâns împreună. De ce? Pentru că am empatizat cu eroii filmelor, i-am crezut pe cuvânt, le-am văzut lacrimile şi le-am simţit temerile. Documentarul este mai milt decât un film de ficţiune. Dacă este făcut de profesionişti, bineînţeles...Am suferit de complexul abandonului împreună cu Hanna, care a angajat un detectiv particular să-i caute mama biologică pentru o (singură!) îmbrăţişare ("Scrisoarea Sumnei", regie Timna Goldstein Chatab, Hadar Kleinman, Israel). Am încercat să mă joc cu moartea împreună cu o bunică-artistă din Zamora ("Oile albastre", regie Noel Galvez, Spania). Am deschis uşi în localuri, spitale, bordeluri, aziluri de bătrâni, centre de urmărire video, pe scurt - am colindat oraşul în noapte împreună cu cei care nu dorm hăt până spre dimineaţă ("Abendland", regie Nikolaus Gezrhalter, Austria). Am simţit cum e să-ţi cauţi locul sub soare şi să nu-l găseşti ani şi ani în şir doar pentru că eşti mai talentat şi mai sensibil decât semenii tăi prinşi între două lumi - sovietică şi capitalistă ("Scris de Serghei Dovlatov", regie Roman Liberov, Rusia). Am urcat în munţi pe creste înzăpezite împreună cu cunoscutul alpinist maghiar Zsolt Eross, căruia i-a fost amputat un picior, dar nu şi curajul şi perseverenţa în a-şi trăi viaţa din plin ("Eross - povestea unei recuperări", regie Andras Kollman, Ungaria). Am mers împreună cu Ramin Lomsadze (un campion mondial la lupte libere, acum de 75 de ani, rămas singur în faţa bătrâneţii) să-şi caute iubita din tinereţe ("Ramin", regie Audrius Stonys, Georgia, Letonia). Am sfidat fatalitatea şi am fost fericită împreună cu Magda Prokopowicz, care la 27 de ani ai săi a descoperit că are cancer, dar s-a căsătorit cu iubitul ei, Bartec şi a născut un copil sănătos ("Magda, dragostea şi cancerul", regie Alina Mrowinska, Polonia)... Au fost şi multe alte călătorii în timp şi în spaţiu care, probabil, m-au schimbat cumva acolo, în profunzimile sufletului, unde doar "realitatea devenită artă" poate ajunge.
P.S. Dincolo de filmele documentare Cronograf înseamnă multă comunicare. Am avut prilejul să cunosc oameni deosebiţi, dar şi să-i redescopăr pe acei pe care îi cunosc demult. Să dau nume? Ei, nu, fiecare cu revelaţiile proprii! Oh, ce mi-e dor deja de Cronograf!