luni, 5 noiembrie 2012

Filme de văzut şi de trăit...


Politica îmi curge deja prin urechi, aşa că am închis televizorul: nu vreau să ajung să-mi iasă şi pe ochi... Ce linişte! Să vedem şi alte imagini, dincolo de cele spoite cu aurul şi mizeria puterii... Deschid un site de filme on-line... 

Mi-am amintit că în scrisorile către Virgil Ierunca, Nicolae Steinhardt pomenea cu admiraţie de filmul BLOWUP. Uit de mine şi de lume pentru mai mult de o oră...

BLOWUP este un film simbolisitic. Ceea ce văd ochii, adică ceea ce ni se pare evident... nu este decât o iluzie. Un cadavru (atât de real!) poate dispărea peste noapte de pe peluza unui parc urban, punând sub semnul întrebării existenţa crimei ca atare... Iar jocul imaginar al unor mimi, care bat o minge de tenis inexistentă poate deveni la un moment dat atât de real, încât te prinzi alergând să le-o aduci - această "minge"  - de pe acelaşi gazon, unde acum ceva timp zăcea mortul! Michelangelo Antonioni a realizat o capodoperă cinematografică în materie de teorie a relativităţii existenţiale şi, tot odată, extrem de precisă în ceea ce ţine de imagine. Fiecare cadru, mişcare a camerei de filmat e de o acurateţe şi frumuseţe impecabilă... 


Apropo, am mai urmărit zilele acestea un film minunat - un film de Pedro Almodovar. LOS ABRAZOS ROTOS (Broken Embraces). De cât timp ai nevoie pentru a ieşi din plasa pe care trecutul ţi-o întinde cu atâta abilitate? Opt, zece, paisprezece ani?! Eroul filmului (regizor de cinema şi dramaturg) a reuşit să meargă mai departe după un accident de maşină (crimă?), care i-a distrus viaţa (el a orbit, iar iubita lui a decedat) numai după ce a renunţat la identitatea sa de până atunci. Nu mai răspundea la numele său adevărat, pur şi simplu şi l-a schimbat şi a şters cu buretele tot ce a fost. A continuat să creeze sub acest nume nou, dar... nu poţi ascunde sub preş ceea ce trebuie să treci, să accepţi, să depăşeşti în viaţa asta. Şi a venit un moment (întotdeauna vine!) când eroul nostru... a reuşit să-şi accepte adevărata identitate. După paisprezece ani de la prăbuşirea sentimentală şi psihică, atunci când a putut vorbi despre ceea ce i s-a întâmplat cu fiul său. O poveste de dragoste pasională (altfel cum e posibil, dacă joacă Penelope Cruz!), care s-a terminat tragic a rescris viaţa unui om. Dar, concomitent, i-a adus eliberarea... Totuşi, filmul e luminos, căci ce poate fi mai frumos decât eliberarea! Viaţa merge înainte şi drama a fost consumată în momentul în care filmul (la realizarea căruia s-au întâlnit şi s-au îndrăgostit cei doi ) a fost remontat şi dus la bun sfârşit. 
Voi mai scrie, poate şi despre alte filme. Dacă cineva mai e interesat de altceva decât de criza economică mondială şi personală sau de poliitica şi nunţile moldoveneşti... Ce paradox hilar: la nunta socrului deputat cu dosare penale în România vin toţi sus-puşii ca ursulicii la miere! Iar apoi, după ce se şterg pe botişoare, strigă: Jos corupţia! Of, gata, gata, nu mai zic nimic...Mă uit la un film bun...ssst!

marți, 9 octombrie 2012

Aureliu Busuioc a murit. Trăiască Aureliu Busuioc!


Motto: „Doamne, Dumnezeule, în ţara asta nu există o lege prin care să se interzică cetăţenilor săi să se nască idioţi!” A. Busuioc

În această dimineaţă am aflat vestea... 
Aureliu Busuioc a trecut dincolo. Întotdeauna mi-a fost frică de ea, de vestea aceasta, căci ştiam că, odată cu dispariţia fizică a scriitorului Aureliu Busuioc, se va fi încheiat o epocă în istoria Basarabiei. Epoca oamenilor care au păstrat intact (peste ani şi vicisitudini istorice şi existenţiale) spiritul aristocraţiei intelectuale. În special aici, în aşa zisa Republica Moldova. Nu, nu resping ideea existenţei statului nostru, valabilitatea lui constituţională. Repudiez doar supremaţia limitelor,a graniţelor, atunci când mă refer la valenţe mult mai importante. Căci, ce sunt altceva statele, guvernele, frontierele, regulile general acceptate, decât nişte convenţii artificiale, nişte aranjamente politice şi sociale? Şi cum s-ar putea încadra un ditamai monstru sacru în noţiuni atât de umile? Aureliu Busuioc  ar fi trebuit să intre în cronica celor mai distinse personalităţi ale neamului şi umanităţii. Şi nu mă refer în exclusivitate la opera sa literară. Pe marginea ei s-a expus şi, probabil, se va mai pronunţa de acum încolo critica de specialitate. Ca şi consumator de litere, pot să spun doar că romanele lui Busuioc fac parte din puţinele cărţi autohtone care, cu adevărat sunt citite, dincolo de obligativitatea impusă de curriculele şcolare! Ferice...
Mă gândesc acum la altceva, la felul de a fi a acestui Om. Aş fi zis „colos”, dar ştiu sigur, că nu i-ar fi plăcut... Umorul sclipitor şi autoironia lui Aureliu Busuioc sunt deja proverbiale... Replica lui, mereu „acasă,” şi spiritul său de observaţie – imbatabile... Sinceritatea, profunzimea, uşurinţa comunicării – indispensabile celor care l-au cunoscut personal... Viaţa lui Aureliu Busuioc a fost plină de hotărâri „mai mult sau mai puţin idioate”, cum zicea chiar Domnia sa... A avut prieteni care s-au dovedit a fi duşmani şi... duşmani, care s-au dovedit a fi călăi...  Nu le-a răspuns la atacuri la persoană, pentru a nu le distruge plăcerea de a se simţi rataţi... A scris mult, a citit şi a gândit şi mai mult, a preferat agapele restrânse cu prietenii întâlnirilor pompoase cu mase de cititori relativi, a ştiut să curteze femeile şi să încurajeze bărbaţii...  Pe final şi-a dorit să se pună mai bine cu Dumnezeu. Firesc şi liniştit. „Vreau să demonstrez că am fost şi eu Om. Măcar acum, la sfârşit, să mi se recunoască acest drept”. Cât a putut să sufere un om, un creator, un înţelept, ca să spună aşa ceva înainte de moarte? Nu vom şti niciodată... Dar vom suferi şi noi, la rândul nostru, dacă vrem să trecem dincolo împăcaţi.
Aureliu Busuioc a murit aseară. Regele aristocraţiei intelectuale s-a stins... Trăiască! Dumnezeu l-a primit în braţele Sale. Trăiască! Au rămas vii cărţile şi spusele sale. Trăiască! Prin testamentul său lăsat verbal la ultima sa apariţie publică:
„Vă doresc să fiţi sănătoşi... Să fiţi dârji, bravi... Să luaţi cele mai potrivite hotărâri, căci cea mai mică hotărâre poate să-ţi întoarcă viaţa în altă direcţie... Şi nu uitaţi să vă iubiţi, pentru că dragostea este cea mai frumoasă parte a vieţii. Şi unde nu este dragoste, nu este viaţă... Să trăiţi şi să fiţi întotdeauna îndrăgostiţi!” Amin.

miercuri, 19 septembrie 2012

Consiliul de Observatori ai TRM ne-a tras din nou în ţeapă

                 Trebuia să scriu despre asta acum 5 zile, ca să fiu în pas cu actualităţile, dar mi-a luat ceva timp să mă decid: mai are rost să scriu despre aşa ceva?.. Are! Cel puţin, pentru a nu crea impresia că nimeni nu este preocupat de ceea ce se întâmplă cu adevărat la TVM.
                La 14 septembrie a eşuat cel de-al doilea concurs de suplinire a funcţiei de director al postului de televiziune Moldova 1, deşi de această dată şi-au depus dosarele cel puţin trei candidaţi puternici: Arcadie Gherasim, Mircea Surdu, Dorin Scobioală. Toţi cu o experienţă importantă în televiziune şi în management. Nu mai spun că Mircea Surdu activează şi în prezent la acest post de televiziune şi cunoaşte cel mai bine situaţia de acolo, investind în emisiuni de audienţă respectabilă efort maxim.
                De fapt, ce s-a întâmplat? 4 membri ai CO au votat în ultimă instanţă pentru Mircea Surdu, iar alţii doi pentru Dorin Scobioală. Nu a fost desemnat nici unul din cei doi candidaţi, căci pentru a alege directorul TVM e nevoie de 5 voturi pro. La prima vedere, concursul a fost un exerciţiu democratic şi regulile acestuia au fost respectate: nimeni nu poate impune voinţa proprie membrilor Consiliului de Observatori, organ, care  „confirmă în funcţie, în bază de concurs, preşedintele companiei, directorul radiodifuziunii şi directorul televiziunii” (art.58, p.f, al Codului Audiovizualului din RM).  Nimeni, decât PL în persoana Corinei Fusu (cel puţin până nu demult) şi propriul ego al membrilor CO - personalităţi strivite de povara sacralităţii lor monstruoase. De această dată nici măcar nu sunt sigură că eşecul a fost determinat de factorul politic, cel de al doilea ieşind prea mult în evidenţă. Trist, dar adevărat: televiziunea naţională este în continuare tratată drept o jucărie de fiţe. Nu-l votez pe Mircea Surdu, pentru că m-a criticat pe Facebook – acesta, spre exemplu, a fost unul din argumentele, pentru care a eşuat concursul... Glamour moldovenesc...Off!
                În general, confirmarea în funcţie a directorului TVM nu este doar o invitaţie, aluzie sau sugestie făcută membrilor CO. Aceasta este una din responsabilităţile, atribuţiile directe ale CO, stipulată prin lege. Concluzia pe care o trag după repetatele eşecuri reprobabile ale actualului consiliu este una: demisia in corpore. De ruşine şi din respect pentru propria persoană. Cine îl mai are.
                De fapt, în varianta iniţială a Codului Audiovizualului din RM, acest CO nu exista. După lungi consultaţii cu regretatul Constantin Pârţac, am fost convinsă, la fel ca şi Domnia sa, că aceasta ar fi o soluţie benefică pentru funcţionarea practică a televiziunii publice. Atribuţiile CO ar fi fost îndeplinite de CCA. Nu zic că CCA este un organism de reglementare minunat  – acum la noi totul e relativ, dar astfel, cel puţin, ar fi fost economisite surse financiare din bugetul RM. Acum membrii CO ridică peste 7-8 mii de lei lunar fiecare, doar pentru că vin la şedinţe. Cu cât mai multe şedinţe, cu atât mai mulţi bani în buzunarul lor. Pentru ce?! 

joi, 6 septembrie 2012

Mihai Ţărnă şi doamna Kronki - istorie de dragoste


Teatrul de revistă „Ginta Latină” şi-a deschis stagiunea ceva mai devreme decât celelalte. Marţi seara. Sinceră să fiu, m-am dus ca să-mi omor timpul, mai ales că stau la cinci minute de mers pe jos. L-am cunoscut pe regizorul Mihai Ţărnă la festivalul „Cronograf”, ediţia curentă, şi mi-a creat impresia unui om foarte delicat, inteligent şi... introvert. Mă gândeam chiar: de unde atâta „subţirime” în el... Nu seamănă deloc cu ceilalţi membri mult mai „grei” ai familiei sale. M-am bucurat că s-a apucat să monteze la noi şi bănuiam că spectacolul va fi condimentat cu tot felul de trucuri şi chichiţe tehnice – lucruri mai rar utilizate în scenografia noastră autohtonă. Din lipsă de cunoştinţe, dar în primul rând, din lipsă de bani, probabil. Nu m-am înşelat – efectele scenice au fost remarcabile – praf, care curgea din tavan la fiecare deschidere a uşii de la intrare, bucăţi de plafon căzute la momentul „oportun”, ninsoare abundentă după geamurile mari etc. Dar, evident, asta nu ar fi salvat un spectacol prost. Dacă ar fi fost prost.
            Piesa „My darling Missis Kronki” de dramaturgul american John Patrick a fost selectată pentru această montare în premieră şi cred că nu se putea alege un text mai potrivit. În situaţia când, deşi suntem sătui de politică, ea guvernează toate manifestările noastre publice (fie că înjurăm cu prietenii la bucătărie, fie că ne gudurăm pe lângă mai marii zilei la serviciu); în situaţia când, deşi mergem la biserică pentru a fi în rând cu lumea, nu mai credem în nimeni şi nimic; în situaţia când, deşi vrem să avem de toate (inclusiv să fim iubiţi de prinţi şi prinţese), nu sacrificăm un minut sau un bănuţ pentru cel care are mai multă nevoie de ajutor; în această situaţie generală care prevesteşte o criză globală de proporţii incomensurabile cu micile noastre probleme de care ne plângem zi de zi... tăbărăşte „franţuzul” Mihai Ţărnă peste noi şi ne-o pune în faţă pe... missis Kronki...
            Missis Kronki e o văduvă, care şi-a pierdut fiica într-un accident de maşină. Trăieşte (cu pisoiul său) de azi pe mâine, cu ceea ce culege de prin tomberoane, într-o casă gata să cadă peste ea. Subiectul piesei e cât se poate de banal – peste ea dă o gaşcă din trei inşi - cerşetori şi tâlhari (roluri interpretate de Ion Munteanu, Dana Rusu-Ciobanu, Alex Rusu), care o conving  prin minciună să-şi facă asigurare de viaţă şi să-i includă ca beneficiari ai sumei de 50.000 de dolari SUA, în caz de deces. Problema e cum s-o omoare mai bine după asta. Fie că-i cade tavanul în cap, fie că dă o maşină peste ea... În tot acest răstimp doamna Kronki nu bănuieşte nimic, îi tratează cu multă afecţiune pe toţi şi se bucură cu ingenuitate copilărească de faptul că locuinţa ei este plină, că îşi poate manifesta grija şi afecţiunea faţă de nişte oameni pe care, apriori, îi consideră minunaţi. Chiar şi atunci când aceştia se îmbrâncesc, înjură şi relaţionează între ei în cel mai vulgar mod, bătrâna îi admiră sincer şi nu mai ştie cum să le facă pe plac. Nu cere nimic în schimb. De ce? Pentru că missis Kronki e personificarea iubirii necondiţionate. Iar acest gen de dragoste este forţa magică prin care minunile se produc mereu în jurul nostru. Nu, nu devenim milionari, fii de regi sau politicieni de top. Devenim ceea ce suntem prin intenţia divină  - oameni.
            Eroina centrală a piesei lui John Patrick a „murit” pe scenă de câteva ori, apropiindu-le împlinirea visului necugetat celor trei complici. Şi de fiecare dată ei şi-au dorit tot mai puţin ca ea să moară cu adevărat. Iubirea ei, chiar dacă ei nu realizau asta, îi transforma în fiecare zi câte puţin. Devenea indispensabilă.
            Fiecare dintre noi îl are pe Dumnezeu, dar şi pe Demon în inima lui. Doar sfinţii reuşesc să se dezică definitiv de cel din urmă. Dihotomia este un termen inaplicabil firii umane şi acest lucru este extrem de bine relatat în subiectul piesei. Toţi suntem la fel, în sensul acesta şi judecarea celuilalt e doar un mod de a persevera în frustrare. Aşa că doamna Kronki nu judecă, ci iubeşte. Iubeşte până la asumarea suicidului în ideea de a le oferi, în sfârşit, celorlalţi ceea ce şi-au dorit de la bun început. Iată că nici doamna Kronki nu este o sfântă... Dar, tentativa fiind nereuşită, ea a ştiut să ierte orice manifestare demonică a celor trei. Ba chiar şi a poliţistului (Nicu Ţărnă), care, brusc a făcut ceea ce nu aştepta nimeni de la el – s-a identificat cu cel rău imediat ce a ştiut că poate să se îmbogăţească. Doamna Kronki a stăruit insistent şi perseverent asupra părţilor pozitive ale celorlalte patru personaje şi a reuşit să-i transforme în ultimă instanţă.
            După spectacol am mers acasă cuprinsă de un sentiment purificator. Am mers încet, pentru că nu doream să-l pierd. Ci să mă întăresc în el. Dacă ar înţelege fiecare că valoarea unică a acestei lumi este iubirea... ne-am apropia mai mult de ceea ce căutăm cu disperare. Doar că iubirea necondiţionată este o muncă asiduă pe care poţi să ţi-o asumi doar acceptând un sacrificiu zilnic. Şi asta e calea...
            Cred că mesajul piesei lui John Patrick este providenţial în sensul supravieţuirii noastre ca umanitate. Glorie celor care au ales-o pentru noi, spectatorii! Şi plecăciune în faţa minunatei actriţe care s-a identificat cu missis Kronki (Lilia Bejan), adorabila doamnă pe care nu ne rămâne decât s-o descoperim în fiecare dintre noi. 

luni, 27 august 2012

Festivalul GUSTAR. Ziua a doua.

           Ieri am iniţiat un protest categoric împotriva rutinei şi am mers la festivalul de muzică etnică „Gustar” de la Orheiul vechi. A fost o zi toridă, aproape insuportabilă. Dar deciziile trebuie onorate, aşa că ne-am aventurat – eu, fiica mea şi gaşca ei. Am cumpărat pe drum fructe, apă şi un pepene verde mare, cât toate capetele noastre la un loc. Maşina gonea (figură de stil, evident – se deplasa şi ea, săraca, cu o viteză plauzibilă pentru drumurile noastre avariate) şi m-a bucurat faptul că mai tot traseul era în reconstrucţie. Deci, s-ar putea ca la anul pe vremea asta, atunci când vom merge din nou la acest festival, să o facem mult mai confortabil.
            Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns, a fost să cumpărăm biletele de intrare. Ne-am pricopsit cu nişte brăţări de culoare albastră - galbene, ca la toată lumea, nu mai erau. Şi cum coboram pe drumul flancat de panouri publicitare, auzim un comentariu: ia, uite! aiştia îs de la Partidul Democrat! Oh, ce mi-i şi cu prvatizarea asta ridicolă a culorilor! Buuun, trecem peste ea, peste podeţ şi... ne băgăm în râu... Adică, intrăm cu pucioarele în apa tulbure, căci căldura ne-a dat peste cap. Mai ales, că făcusem o escală la mănăstirea rupestră şi a trebuit să facem traseul până la ea şi înapoi pe jos, topidu-ne efectiv sub soarele nemilos. Ne-am răcorit puţun înăuntru, dar nu am stat prea mult, căci călugărul de acolo i-a repezit pe adolescenţii mei: beau apă ca la bar într-un loc sfânt. Le cumpărasem câte o sticluţă de apă minerală şi le-am spus s-o ţină la ei mereu ca să se hidrateze. Mea culpa!
            După ce ne-am răcorit puţin, am descins şi noi pe platoul arid, unde era în toi ziua a doua a festivalului. Dorinţa mea cea mai mare era să încerc arta olăritului – văzusem în ajun la televizor că este acolo unul dintre cei mai renumiţi meşteri din Moldova, care dădea masterclassuri. Din păcate, nu l-am mai găsit pe meşter, nici alte ateliere interactive cu meşteşuguri, am văzut doar o roată mică de olărit şi inscripţia cu pricina. Nu a rezistat, sărmanul olar în plină caniculă... Dar am mers mai departe. Oricum, am reuşit să admir tot felul de artizanate, chiar dacă nu în măsura în care îmi imaginam.
            A mai fost un lucru care m-a mirat şi m-a bucurat nespus de mult... erau foarte multe femei însărcinate. Femei tinere, cu bărbaţii lor de mână, se plimbau de zor pe lângă corturile instalate de organizatori. Ele nu s-au speriat de arşiţă şi de praful ridicat mereu de te miri ce activitate... Am încercat chiar să le număr, dar am pierdut şirul. Voi număra copiii mici la anul... Totuşi, trăieşte ţara noastră, se încăpăţânează! Nu a plecat cu totul în Italia, la Moscova sau prin alte locuri cu râuri de lapte şi maluri de marmeladă...
            Ne-am aşezat pe pături la un petec de umbră, lângă nişte prisăcari, care au expus pentru vânzare tot felul de borcănaşe cu miere. Mierea stărlucea la soare, luându-mi ochii de frumoasă ce era. Totuşi, la un moment dat... pepenele nostru a fost întrebat mai mult. Se apropia lumea să afle de unde l-am cumpărat. Daaa, de ştiam că acolo, la „Gustar”, nu se comercializează asemenea bunătăţi... făceam un ban! Hahaha! De altfel... preţurile ne-au cam dat peste cap... O învârtită cu brânză, varză sau cartofi (aşa, cât să încapă în palmă) ajungea la 15 lei! S-ar putea ca berea să fi fost ceva mai ieftină, căci cozile erau destul de impunătoare. Ehe, se vede că berea rece a curs gârlă. Dar şi alte răcoritoare! Oare câte s-o fi băut?! Corturile cu mese şi bănci de lemn nu au putut adăposti toţi doritorii – stăteau acolo înghesuiţi, unul peste altul, aburiţi de căldură, dar... veseli şi fericiţi! Se vede că nevoia de asemenea evenimente, unde toată lumea respiră libertatea de a fi ei înşişi, e destul de mare aici, la noi.
            Umbra a fost extrem de atrăgătoare pentru companionii mei tineri, dar eu nu m-am lăsat sedusă de ea pentru prea mult timp. Mi-am luat inima în dinţi şi ochelarii de soare pe nas şi... dusă am fost. Mă ademenea scena. Acolo, chiar dacă soarele se străduia din răsputeri să concureze cu Ghenadie Brega în rol de inamic public, era cu adevărat minunat. Apropo, scena festivalului a fost instalată pe fundalul impresionant al stâncilor de calcar, în care se vedeau foarte ispititor grotele săpate în piatră. Turiştii-aventurieri mişunau pe acolo ca nişte furnicuţe curioase, iar muzica le ţinea isonul. Ştefan Negură, Valentin Uzun, Bojan Ristic Brass Band din Serbia, Domo Emigrantes din Italia... Se bâţâiau picioarele singure, de parcă a plecat capul la plimbare! Oricum, eu, de patrioată cu sunt, tot cu „Trigon” m-am delectat cel mai bine. Şi când, la un moment dat, Alexandru Ştefăneţ a lăsat viola şi s-a apucat să bată tobele împreună cu Gary Tverdohleb... Ce să zic, m-a luat sufletul pe dinainte, nu alta!..
            Seara târziu, revenind acasă, după un duş rece de mama focului, mi-am luat un pahar de vin sec (adus direct de la tata din butoi), m-am urcat sus, pe terăsuţa mea de sub stele, şi am continuat festivalul... Mă gândeam că am fost victorioasă în ziua aceea. Am învins rutina, arşiţa şi... nişte complexe şi stereotipuri pe care le voi trece sub tăcere. Să mai fi fost o zi, două...

duminică, 19 august 2012

Fragment din romanul la care lucrez acum. "Regina Indigo"


Căderile sufletului omului le văd şi le discută cu plăcere toţi, iar urcuşurile... mai nimeni, căci ceilalţi nu au cum să le înţeleagă. Şi chiar dacă s-ar strădui s-o facă, nu ar reuşi, căci Dumnezeu dă fiecăruia exact atât, cât poate percepe. Altfel, oamenii ar înnebuni, dezorientaţi în întunericul de plumb al ignoranţei sau orbiţi definitiv de Lumina primită gratuit, fără a depune efortul şi a sacrifica suficient timp pentru a urca spre ea treptat. Pas cu pas. Apropo, nu neapărat toţi paşii - înainte. Dar cu siguranţă, înaintând. Ca şi evoluţia în sine. Ca şi marea. Ca şi pustiul. Ca şi luna ce se împlineşte. Ca şi scoica bivalvă, în interorul căreea cel mai mic intrus este acoperit încet, încet cu calciu, izolat cu grijă şi... prefăcut în perlă.

vineri, 18 mai 2012

HORIA BRENCIU, un artist la Chişinău

Aseară Horia Brenciu şi orchestra sa au susţinut pentru prima dată un concert la Chişinău. Asta e informaţia şi acum impresiile. Strict subiective.
Cândva, acum vreo doi ani, revista VIPmagazin a avut un proiect cu mirese (printre care şi eu, că vârsta nu contează când e vorba de dragoste). Pe lângă faptul că ne-au fotografiat în rochii albe, ne-au găsit şi nişte miri ipotetici. Mie mi l-au "plasat" pe Horia Brenciu. Buuun! Evident că am mers la concret - să nu mă mărit cu ochii închişi, hahaha!

A fost un adevărat artificiu artistic aseară la Palatul Naţional, adică ceva mai mult decât un simplu concert de muzică...apropo, care e stilul lui Brenciu, îmi spune cineva?! Nu contează, probabil îi place să cânte orice îi atinge sufletul şi ştie să o facă în felul său - cu un respect şi ataşament profund faţă de materialul muzical abordat. Ceea ce m-a cucerit la el (bănuiesc că de departe nu sunt singura!) este energia tinerească şi matură în acelaşi timp. La un moment dat, o domnişoară din spatele meu a exclamat: "El e aşa de sensibil!" Da, această sensibilitate a lui Brenciu este remarcabilă. E omul care râde şi plânge concomitent, e omul care se grăbeşte să trăiască repede, total şi sincer. De parcă s-ar putea ca maine să nu mai existe la un moment dat!
De fapt, nu sunt sigură că vocea lui Brenciu m-a impresionat chiar aşa de tare, din simplu motiv că o cunoşteam destul de bine (l-am auzit de sute de ori la radio şi tv!), mai degrabă am fost uimită de vocile celor din band-ul său. Nu m-am aşteptat la un show în care vedeta să ofere mai mult spaţiu altora, căci au cântat "cu gura" toţi deopotrivă - de la percuţionist pânâ la trompetist şi înapoi. Toţi talente sacral-monstruoase, ce mai! Ceea ce încerc să spun este că reperezentaţia de aseară a lui Horia Brenciu a fost mai degrabă un mega-spectacol muzical şi... dramatic. Evident, s-a muncit mult la scenariu. Nu mai zic de zecile de piese muzicale arhi-cunoscute, fragmentele din care ne-au ameţit, ne-au buimăcit cu desăvârşire - avalanşă de coveruri de la Sinatra la Macarena şi de la Elvis Presley la muzica noastră populară. Dar, peste toate, cel mai evident atu al spectacolului a fost spiritul efervescent (natural!) al  umorul şi deosebita empatie a artiştilor cu sala (gata oricând să ovaţioneze şi să cânte împreună cu ei).
Cred că lui Horia Brenciu i-a plăcut publicul din Chişinău. A spus chiar că s-a îndrăgostit de oraşul nostru şi, dacă peste ani vom vedea un bătrânel stând pe o bancă din parc şi aruncând fărâme de pâine porumbeilor, să ştim că acela el e! Şi dacă atunci se va aşeza lângă el o bătrânică....asta e! Acum fanelor artistului nu le rămâne decât să "inspecteze" anual parcurile din capitală...Dar nu de pe acum, bineînţeles - Brenciu e totuşi încă prea tânăr! Şi, probabil, prea devotat muzicii ca să scape de pe acum de singurătate. Singurătatea în care încapi doar tu însuţi cu tot ceea ce eşti şi crezi că poţi să fii...

miercuri, 16 mai 2012

CRONOGRAF, de dor....

S-a încheiat festivalul Cronograf. În principiu, aş putea să mă opresc aici, după o lungă pauză artistică încărcată de tristeţe... A luat sfârşit un eveniment care în câteva zile a transformat lumea. Nu e o figură de stil, e un adevăr care (cu tot subiectivismul propriu oricărui adevăr, chiar dacă e proclamat imuabil) a adunat într-o gaşcă nonconformistă şi plină de viaţă vreo câteva sute de oameni - organizatori, participanţi, spectatori, juraţi... Deci, se poate! Se poate face un festival internaţional la Chişinău. Ne-au demonstrat-o de atâtea ori Anatol Ştefăneţ şi Petru Vutcărău. Ne-o demonstrează a 10-a oară Virgilui Mărgineanu (OWH studio) cu Cronograful său. Am auzit vorbe ironice că, cică, festivalul de film documentar Cronograf e o afacere de familie şi deaceea nu merită "atâta" atenţie. Ei, tocmai asta - devotamentul, susţinerea reciprocă - contribuie foarte mult la desfăşurarea festivalului într-o atmosferă plină de condescendenţă şi căldură sufletească. Am stat şi de această dată ore în şir în sala întunecată cu ochii minţii aţintiţi la ecranul mare şi am fost martorul tăcut al atâtor vieţi! Oameni tineri şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi, femei şi bărbaţi din alte ţări, din alte culturi şi chiar civilizaţii, îşi trăiau zilele, tristeţile şi bucuriile (fără retuşuri şi măşti) în faţa mea. Am râs şi am plâns împreună. De ce? Pentru că am empatizat cu eroii filmelor, i-am crezut pe cuvânt, le-am văzut lacrimile şi le-am simţit temerile. Documentarul este mai milt decât un film de ficţiune. Dacă este făcut de profesionişti, bineînţeles...Am suferit de complexul abandonului împreună cu Hanna, care a angajat un detectiv particular să-i caute mama biologică pentru o (singură!) îmbrăţişare ("Scrisoarea Sumnei", regie Timna Goldstein Chatab, Hadar Kleinman, Israel). Am încercat să mă joc cu moartea împreună cu o bunică-artistă din Zamora ("Oile albastre", regie Noel Galvez, Spania). Am deschis uşi în localuri, spitale, bordeluri, aziluri de bătrâni, centre de urmărire video, pe scurt - am colindat oraşul în noapte împreună cu cei care nu dorm hăt până spre dimineaţă ("Abendland", regie Nikolaus Gezrhalter, Austria). Am simţit cum e să-ţi cauţi locul sub soare şi să nu-l găseşti ani şi ani în şir doar pentru că eşti mai talentat şi mai sensibil decât semenii tăi prinşi între două lumi - sovietică şi capitalistă ("Scris de Serghei Dovlatov", regie Roman Liberov, Rusia). Am urcat în munţi pe creste înzăpezite împreună cu cunoscutul alpinist maghiar Zsolt Eross, căruia i-a fost amputat un picior, dar nu şi curajul şi perseverenţa în a-şi trăi viaţa din plin ("Eross - povestea unei recuperări", regie Andras Kollman, Ungaria). Am mers împreună cu Ramin Lomsadze (un campion mondial la lupte libere, acum de 75 de ani, rămas singur în faţa bătrâneţii) să-şi caute iubita din tinereţe ("Ramin", regie Audrius Stonys, Georgia, Letonia). Am sfidat fatalitatea şi am fost fericită împreună cu Magda Prokopowicz, care la 27 de ani ai săi a descoperit că are cancer, dar s-a căsătorit cu iubitul ei, Bartec şi a născut un copil sănătos ("Magda, dragostea şi cancerul", regie Alina Mrowinska, Polonia)... Au fost şi multe alte călătorii în timp şi în spaţiu care, probabil, m-au schimbat cumva acolo, în profunzimile sufletului, unde doar "realitatea devenită artă" poate ajunge.
P.S. Dincolo de filmele documentare Cronograf înseamnă multă comunicare. Am avut prilejul să cunosc oameni deosebiţi, dar şi să-i redescopăr pe acei pe care îi cunosc demult. Să dau nume? Ei, nu, fiecare cu revelaţiile proprii! Oh, ce mi-e dor deja de Cronograf!

joi, 12 aprilie 2012

NIT şi altele...

Două subiecte „grele” bulversează de ceva timp opinia publică din RM – retragerea licenţei de emisie postului NIT şi implicarea unor persoane cunoscute de la noi în (deja!) scandalul „7 aprilie”. Ultimul este extrem de „galben” în sensul nivelului la care se duce aşa-zisul război mediatic între autorii nevăzuţi ai filmului plasat pe internet şi cei vizaţi ca fiind autori ai violenţelor . Fiecare va trage propriile concluzii apropo de veridicitatea materialelor din film, apropo de importanţa vieţii private a Nataliei Morari pentru destinul acestei ţări, apropo de Carabas Barabasul tenebros care a manipulat grămada de marionete înainte şi după acel 7 aprilie. Există şi suficiente comentarii de caz ca să mai lansez din solidaritate civică încă unul. Întrebarea mea este alta. Când instituţiile de drept din Republica Moldova vor înceta să fie o sursă de zvonuri şi manipulări de doi bani? Când acestea  nu-şi vor mai deturna atribuţiile şi vor face publice clar şi oficial versiuni  responsabile ale subiectelor care macină societatea noastră? Este evident că filmul se bazează pe materiale secrete filmate de persoane instruite în acest sens. Este la mintea copiilor că asemenea scurgeri de informaţii pot avea loc doar cu girul oficial. De ce atunci această mascaradă informaţională? Pentru că nimeni din actuala guvernare nu-şi asumă curajul de a spune adevărul? Pentru a nu-şi strica relaţiile cu X sau cu Y? Asta înseamnă cu adevărat o guvernare de coaliţie? Probabil că da...
Acum despre NIT. Mă întreb unde sunt acei care acum câţiva ani învinuiau solidar CCA că nu-şi îndeplineşte datoria de a reglementa echidistant activitatea în domeniu? De câte ori veghetorii imaculaţi ai libertăţilor noastre au sărit cu gura în acest sens pe respectiva autoritate publică, inculpându-i  partizanatul tacit în favoarea unui post eminamente comunist? Nu sunt avocatul CCA şi sunt conştientă de toate inadvertenţele legislative de care este culpabilă această instituţie. Şi este absolut ieşit din comun să fie retrasă licenţa de emisie unui post de televiziune, oricare ar fi politica lui editorială. Dar...în acest caz concret acţiunea CCA a fost conformă legislaţiei în vigoare. Pe parcursul ultimelor 3 ani NIT-ul a fost avertizat şi sancţionat multiplu în urma monitorizărilor efectuate după metodologia experţilor europeni. Şi nu e vorba aici de emisiunile de autor ale lui Constantin Starâş, în care acesta şi-a exprimat absolut nestingherit opinia politică fără a fi atenţionat nici de legea permisivă în acest sens, nici de vreo altă instituţie de stat. Încălcările grave ale NIT-ului au fost constatate mereu în zona realizării ştirilor. Iar acestea din urmă nu pot fi tolerate dacă nu corespund măcar în mare parte normelor deontologice, morale, profesionale şi, evident, legislative naţionale şi internaţionale. Ponderea televiziunii în domeniul informării populaţiei şi formării opiniei publice este incomparabil mai mare decât cea atribuită presei scrise. Doar 7 la sută din cetăţenii unei ţări se informează din ziare şi reviste. Restul „se uită” la televizor! Deci impactul şi, respectiv, responsabilitatea televiziunlor pentru informarea corectă, echidistantă şi pluralistă (adică cu solicitarea părerii tutror părţilor implicate într-o situaţie de conflict) este greu de supraestimat.  Tocmai de aceea articolul 7 din Capitolul II al Codului Audiovizual (citiţi-l măcar o dată, oameni buni!) reglementează foarte clar modul de realizare a ştirilor în vederea respectării unor principii elementare pentru toată lumea democratică: echilibrul social-politic, echidistanţa, obiectivitatea şi pluralismul. Din păcate ceea ce au făcut cei de la NIT ani de zile numai pluralism nu s-a numit, ci propagandăn agresivă, fără perdea, a poziţiei unui singur partid. Cei care apără NIT-ul invocă două argumente în special.
Primul – e o televiziune privată! Da, dar asta nu-i aboleşte deloc obligaţia de a se supune legii (democraţia nu înseamnă anarhie!).  Nu furi şi nu omori cu pretenţia că ai drepturi şi libertăţi! Şi, alta la mână, frecvenţele cu acoperire naţională pe care le utiliza NIT-ul în interesul PCRM nu aparţin acestui post de televiziune, ci sunt PATRIMONIU NAŢIONAL. Acum NIT-ul poate să-şi desfete oricât doreşte fanii în subsolurile sau garajele închiriate, dar nu mai poate folosi pentru asta frecvenţele care ne aparţin nouă tuturor.
Al doilea argument  – odată cu NIT a dispărut şi pluralismul de opinie în Republica Moldova! Aici trebuie să remarc o interpretare voit greşită, ipocrită, a noţiunii de „pluralism”. Or, pluralism nu înseamnă existenţa atâtor posturi de televiziune câte partide, minorităţi sexuale, dogme religioase etc. există într-un stat. Ci obligaţiunea FIECĂRUI post de televiziune de a respecta dreptul acestora la opinie.
Ar mai fi de discutat multe în acest spaţiu de nedumerire publică, dar să vedem ce se mai întâmplă...

luni, 12 martie 2012

AIE a desemnat candidatul la funcţia de preşedinte. E vorba de un bărbat. Deci, încă nu e vremea femeilor preşedinţi în Republica Moldova....

Pe 8 martie vorbisem la Publika despre poziţia femeii în societatea moldovenească. În special m-am feferit la femeia în politică. Dincolo de micile dueluri cu A.Braşoveanu (care simplifica lucrurile, susţinând că problema discriminării este inventată şi totul depinde doar de hatârul doamnelor), am încercat să analizez circumstanţele. M-am condus de tradiţia formării elitelor care dintotdeauna a fost pro-masculină şi de întârzierea noastră într-o istorie lipsită de victorii remarcabile (cu grave sincope în dezvoltarea firească), de structura patriarhală a conştiinţei noastre naţionale şi de nenorocul femeilor noastre de a se fi născut păcătoase "din oficiul" creştinismului ortodox. Precum şi de argumente axate pe caracteristicile psihologice ale bărbatului şi ale femeii. Compasiunea (atribut preponderent feminin) poate fi utilă în politică doar într-o democraţie foarte dezvoltată, într-o societate cu mentalitate deschisă, progresistă şi descătuşată. Ceea ce prezintă mediul politic actual din RM este mai degrabă o junglă primitivă în care animalele luptă acerb şi egoist pentru o halcă mai mare.O femeie are întotdeauna o moralitate mai pronunţată - ea este mamă şi are respectivele instincte. Pe când bărbatul luptă orbeşte pentru puterea în sine, femeia nu va uita de copiii săi, cărora le serveşte (conştient şi mai ales subconştient!) drept exemplu. Deocamdată, deci, la noi femeia va supravieţui mai greu în politica mare, dacă nu are un grad sporit (masculin!) de duritate, nesimţire şi "pofighism". Altfel ea va fi folosită în eşaloanele inferioare  (mai ales la munca din teritoriu) şi nicodată nu va fi propulsată în calitate de lider cu drept de decizie politică. Nu sunt feministă şi iubesc bărbaţii, dar asta nu înseamnă că le iert misoginismul şi sunt gata să accept fără rezerve "egalitatea de gender" a la Republica Moldova.
Deşi, evident, femeile au şi ele vina lor. Unde aţi văzut un bărbat care urzeşte împotriva altui bărbat, invidiindu-l pentru supleţea corpului? Doar o femeie e în stare de aşa ceva! Evident, ea îşi ascunde antipatia sub masca unei prietenii exagerate şi a solidarităţii zâmbitoare. După divorţ majoritatea "prietenelor" mele au fost suflate de lângă mine de un vânt năpraznic. Una l-a ajutat pe fostul meu să vândă casa, să-şi găsească avocat (împotirva mea) pentru a nu-mi da mai nimic în urma partajării, să-şi crească câinele etc. Alta a dat (degeaba) din coate să se facă şi ea deputat, bârfindu-mă pe la colţuri glamuroase şi retezându-mi accesul în grădina primitoare de VIP-uri a casei sale etajate. A treia i-a fost nănaşă la nunta jucată de ex cu o fătucă de 25 de ani la nici două luni după divorţ... Oh, prietenele  mele, prietene...
Dar, pe de altă parte, o femeie politician este taxată mult mai dur şi mai mârşav decât un bărbat şi de aşa zişii "formatori de opinie". Am cunoscut procesul pe pielea proprie. Femeile invidiază o femeie pentru că e frumoasă şi are soţ, bărbaţii o hulesc poentru că e deşteaptă şi îndrăzneşte să aibă ambiţie. Aşa reiese? Oricum, dinolo de toate astea, în primul şi în primul rând contează calitatea stofei din care e cusută haina şi mai puţin culoarea sau anturajul care îşi dă cu părerea. Aici îi dau dreptate A. Braşoveanu - dacă o femeie îşi doreşte, ea perseverează şi îşi atinge scopul. Exact ca şi bărbatul! Doar că trebuie să fie ceva mai puternică pentru că are mai multe de înfruntat.

joi, 1 martie 2012

Vino, vino, printre flori! Nu te teme c-ai să mori! (cântec popular)

Se pare că în postarea precedentă mi-am permis luxul de a fi optimistă. Exagerat de optimistă...Doamna Veronica Bacalu nu vine la Chişinău. Cel puţin deocamdată. Asta înseamnă că data alegerilor prezidenţiale rămâne a fi o nebuloasă politică. Mihai Ghimpu nu doreşte să voteze "mâţa în sac", iar Vlad Filat nu vrea în ruptul capului să invite candidatul la Chişinău doar pentru a satisface curiozitatea colegului de alianţă. Ştiinţa psihologică ne învaţă că bărbaţii rămân copii toată viaţa, doar că îşi schimbă jucăriile pe unele mai mari şi mai scumpe. Nu insinuez nimic, doar încerc să înţeleg logica evenimentelor.
Mihai Ghimpu îl detestă pe Vlad Filat pentru că acesta "îi dictează". Vlad Filat nu cedează nici el pentru că nu-l consideră pe Mihai Ghimpu suficient de "greu" în politica moldovenească. De fapt asistăm la o luptă infantilă a orgoliilor.
Singura care poate să ne scoată din impas este doamna Bacalu, cred eu. Dacă îi pasă de soarta RM, Veronica Bacalu nu ar trebui să aştepte invitaţia oficială a lui Filat pentru a-şi vizita ţara. Şi nici nu e nevoie să accepte ipostaza de victimă a lui Ghimpu. Nimeni nu-i cere asta. Un potenţial preşedinte de ţară poate şi trebuie să accepte orice întâlniri cu alegătorii săi, dacă asta o cere situaţia. Nu văd nimic umilitor în asta. Evident, cine nu şi-ar dori să intre în Chişinău ca şi Cleopatra în Roma? Victorioasă, intangibilă şi fastuoasă? Dar Chişinăul , din păcate, nu e Roma. Chişinăul e capitala unui stat mic şi indecis, care se frământă în căutarea numărului de telefon al ambulanţei. Politicienii nu-l ajută deloc, pentru că fiecare are cartea sa de telefoane cu numere de telefon care nu coincid...
Deci, care e soluţia? Poate ar fi cazul să organizăm o strângere de fonduri pentru a-i înlesni doamnei Bacalu vizita la Chişinău, iar invitaţia să i-o facem noi, cetăţenii RM?

miercuri, 29 februarie 2012

Primăvară în ţară sau Mihai Ghimpu şi mirele

De ani buni istoria politică a Republicii Moldova a acumulat maxime şi aforisme care, probabil, ar umple deja câteva volume bune. Printre ultimele sunt cele cu călcatul pe lopată şi mâţele din sacii partidelor din AIE - vorbe de duh de-ale lui Mihai Ghimpu, liderul PL. Dar, dincolo de vorbe năstruşnice, pre(în)tinsele negosieri politice provoacă deja (cronic!) o senzaţie de discomfort. Pentru că avem multe experienţe (totul e posibil în Republica Moldova!), când interesele de grup au pereclitat absolut spectaculos şi, din păcate, nefericit, procesul politic autohton.  Şi nu e cazul s-o facă şi acum.
Chiar dacă  nu este neapărat panacee pentru toate problemele societăţii noastre, alegerea preşedintelui este acel prim pas absolut necesar pentru stabilizarea situaţiei politice şi reabilitarea imaginii  RM. Se pare că (în sfârşit!) componentele AIE au realizat clar că nu există alternativă. Nu mă refer la apariţia bruscă a unei conştiinţe naţionale supreme în partidele alianţei. Motivul ar putea fi mult mai elocvent şi...prozaic - un preşednte ales înseamnă şansă de supravieţuire pentru ele. Pentru fiecare în parte.
Atunci de ce Mihai Ghimpu continuă să ne ţină pe jar şi se erijează în postura unei mirese capricioase? Să vedem... Pentru că nu i s-au oferit suficiente garanţii pentru eventuale funcţii importante în stat? Pentru că vrea să compenseze greşeala de a nu fi participat la identificarea candidaturii comune pentru fotoliul de preşedinte? Pentru că e firesc să vadă cu cine se căsătoreşte înainte de nuntă? De fapt, şi cetăţenii RM (în calitatea lor de nuntaşi) şi-ar dori să cunoască mai bine mirele. Ca să estimeze cât pun pe masă şi cum vor petrece la nuntă.
Până aici suspiciunea liderului liberal poate fi înţeleasă. Dacă e până aici...
Oricum, deznodământul e aproape - se aude că doamna Veronica Bacalu vine la Chişinău. Argumentele în favoarea unui asemenea preşedinte de ţară sunt (cel puţin până la o probă contrarie) solide. Plus la toate (inteligenţă, competenţă, afirmare şi susţinere internaţională) contează mult că mirle nostru este...femeie. Eu zic că un cadou de primăvară mai frumos pentru doamnele şi domnişoarele din RM mai rar...

joi, 23 februarie 2012

Meaaaau!

Pisicile au invadat oraşul Chişinău. Ba chiar întreaga republică! Motani graşi cu colacii furaţi din cozile câinilor (jigăriţi din cauza crizei politice şi economice) umblă pe străzi şi se gudură pe lângă politicienii noştri. Luaţi-mă pe mine! Uitaţi-vă la mine! Nu-i aşa că sunt gras şi frumos, cel mai frumos? Daaa, de-a mai mare dragul! Deci, chiar dacă zvonul că motanii şi mâţele nu vor mai ieşi din ascunzişuri ne-a speriat puţin, acesta s-a dovedit a fi fals. Problemă e doar incompatibilitatea viziunilor estetice ale politicienilor noştri. Unii consideră că un motan frumos e acel care are multe pete, altul - că e cel in dungi, al treilea - că roşcaţii au ieşit din modă, al patrulea crede că un motan valoros trebuie să fie gras, al cincilea zice că are dreptate primul...Există şi din acei care tac deocamdată. Şi aşteaptă să fie dezlegaţi la gură toţi sacii. Căci, am uitat să vă spun, felinele noastre sosesc la oamenii politici în saci de lux. Ca să nu-i vadă nimeni! Ca să fie mai surprinzătoare apariţia în public....Ta-ta-taaaam!

vineri, 17 februarie 2012

De ce Mihai Ghimpu nu calcă pe lopată

Nu zic că moldovenii aşteaptă să fie ales preşedintele RM cu sufletul la gură. Cred că s-a şi creat un soi de imunitate "emoţională" faţă de criza politică. Totuşi, o parte activă a populaţiei este afectată de această dilemă sâcâitoare şi conştientizează importanţa luării unei decizii în acest sens. Un preşedinte ales ar însemna în primul rând sfârşitul unei lungi agonii electorale, în al doilea - stoparea declinului catastrofal al încrederii în clasa politică moldovenească, în al treilea rând s-ar putea să fie salvată (reabilitată) ideea de stat democratic, democraţie în general, ca argument al bunăstării. În al patrulea rând am scăpa (în ceasul al doisprezecelea?) de stigmatul ruşinos al imaturităţii politice crase în opinia europenilor. Ar fi infantil să credem că râurile de lapte şi-ar deschide izvoare nebănuite pe aici, dar totuşi...
În acest moment asistăm la un proces spasmotic de soluţionare a problemei respective. Clasa politică s-a copt. Până şi ea înţelege că inactivitatea în această problemă va fi devastatoare pentru actuala alianţă de guvernare. Alegerile parlamentare ar schimba vizibil raportul de forţe în legislativ. Nu zic că cei decepţionaţi de "democraţi" ar vota pentru PCRM. Ei pur şi simplu nu ar mai vota pentru nimeni, adică ar ignora scrutinul. Şi de această dată revenirea comuniştilor la putere ar însemna un dictat roşu de lungă durată. Mult mai lungă decât o generaţie de politicieni incapabili să găsească un compromis.
Deci, ce se întâmplă dincolo de aparenţe? Faptul că trei grupări politice sunt solidare în stabilirea datei alegerilor e salutar. Dar... singura garanţie că preşedintele va fi ales, nu este neapărat stabilirea acestei date de către Parlamentul actual, ci, înainte de toate, identificarea unui candidat convenit de comun acord între Filat, Lupu, Ghimpu şi Dodon. Or, despre acesta politicienii nici măcar nu discută deschis. Nu zic în public, ci în anturajul lor "ezoteric". Cel puţin, nu  toţi jucătorii iau parte la acest proces.
Mihai Ghimpu este vădit în afara circuitului discuţiilor tainice. Este singurul care nu ştie ce culoare are mâţa din sacul pus pe masa negocierilor. Faptul că Igor Dodon îl atacă, insinuând că liberalii au un comportament suspicios de racordat la cel al comuniştilor, crează impresia că persoana propusă pentru cea mai înaltă funcţie în RM provine din anturajul acestuia.
S-ar putea ca reticenţa liberalilor apropo de stabilirea datei alegerilor să fie dovada că ei nu sunt mulţumiţi de oferta propusă de ceilalţi "negociatori" politici. Adică, dincolo de faptul că preşedintele RM nu va fi omul lor, nici o altă funcţie înaltă în stat nu le va reveni în urma repartajării acestora. Totuşi, ar putea fi la mijloc şi dorinţa lui Mihai Ghimpu de a nu-şi dezamăgi electoratul (deloc neglijabilă pentru un preşedinte de partid). Adică liberalii nu vor să participe la alegerea unui preşedinte care nu întruneşte nişte standarde elementare compatibile cu păstrarea simpatiilor politice ale votanţilor PL. Totuşi, indiferent de motivul comportamentului său, Mihai Ghimpu procedează raţional. Утром деньги - вечером стулья! Adică stabilim între noi, şefii politici, candidatul şi apoi convenim repejor data alegerii lui. Şi nu invers. Căci invers, odată pornit cronometrul, nu va mai fi loc pentru un eşec ordinar. Va fi loc doar pentru unul mare. Taaaare mare!

marți, 14 februarie 2012

Ninge peste RM

Ninge. Nu mai ştiu dacă e tocmai ninsoarea pe care şi-au dorit-o agricultorii. S-ar putea să fie deja inoportună. Sau prea insistentă. Totuşi, ninge. Cred că azi nu mai merg la şcoală cu maşina - e un troian de zăpadă peste ea. Abia de mai pot deschide uşa de afară. Ştiu asta pentru că Iris, pisicul meu, şi-a meunat partitura de "lasă-mă să ies"! Am împins uşa cu putere şi abia de am întredeschis-o, aşa de multă zăpadă s-a aşternut în pridvor. Iris a sărit ca o veveriţă peste nămete şi am avut impresia că răceala covorului alb îi frige pernuţele labelor.
Daaaa... Ninge!!! E aşa de alb totul! Curat, imaculat... Zăpada acoperă gropile viclene de pe carosabile, gunoaiele inestetice dosite prin colţurile neaierisite ale curţilor, ne-zâmbetul ostentativ al concetăţenilor mei... Albul e culoarea iernii. De fapt, abia acum realizez că e iarnă adevărată!
Stau la geam şi mă gândesc...S-ar putea ca această ninsoare să fie mai mult decât o simplă precipitaţie atmosferică? Hai să fiu poet pe-un sfert de ceas! S-ar putea ca ea să şteargă nişte regrete şi decepţii? Să însemne o pagină nouă ce aşteaptă a fi scrisă? Sunt un om optimist, aşa că vreau să cred asta. Mă refer, oricât de patetic şi preţios ar părea, la istoria RM. Care mă discriminează iarăşi, mă face să mă simt stânjenită din nou. Trăiesc într-o ţară în care clasa politică întârzie să înţeleagă ce înseamnă să-ţi asumi plenar responsabilitatea guvernării. O face doar atât cât această responsabilitate nu-i afectează interesele de moment. Luaţi pe rând toţi liderii noştri politici sunt extrem de simpatici, joviali, bine îmbrăcaţi şi deştepţi. Adunaţi grămadă....hai să zic, sunt altfel...Şi totuşi, ne reprezintă! Sunt şi ei nişte vecini care îşi strigă socotelile peste gard, supăraţi că găinile cumătrei au făcut ravagii în via cumătrului, iar cânele cumătrului s-a...vorba ceea...drept în covata cu rufe spălate ale cumătrei...Eeh!
Acum că ninge, poate se vor mai schimba lucrurile - e cam frig să stai la gard cu ocara în vârful mustăţii îngheţate. La focul sobei moldovenii se domolesc...Ei hai, noroc, vecine, să dea Dumnezeu să avem şi noi preşedinte, că restul...Vom mai vedea la primăvară!

duminică, 12 februarie 2012

La moartea unei dive...

Whitney Houston o fost găsită moartă în camera ei de hotel...Că o fi băut un pumn de calmante, că o şi-o fi administrat o supradoză de droguri...nu se ştie. A murit...Şi brusc, toate reţelele de socializare, jurnalele de ştiri şi benzile de actualităţi au explodat într-un elogiu lugubru: Oh! Ah! Legenda muzicii pop! Singura care a avut 7 albume de platină consecutive! Voce inegalabilă!..
Cred că e firesc să realizăm ce sau pe cine pierdem abia atunci când pierdem acest lucru sau fiinţă irevocabil. Adică e firesc ca moartea cuiva să fie un prilej de amintire plină de regrete, de tânguiri ale irecuperabilităţii. Dar nu prea cred că toate aceste strigăte de durere la moartea lui Whitney Houston demonstrează un interes real pentru creaţia cântăreţei. Atâta timp cât era în dizgraţia publicului (după ce s-a dedat excesurilor) tot noi dădeam a lehamite din mână: Ai cântat? Îmi pare bine! Acum joacă dacă poţi! Drogato, beţivanco! Pentru noi, publicul exaltat altă dată, Whitney a dispărut în trivialul vieţii atunci când am ostracizat-o pentru beţie şi narcomanie. Doar moartea ei a mai putut să ne zguduie încă o dată (ultima!) pentru a o vedea în deplina ei strălucire. Şi această ultimă izbucnire de artificii a fost poate cel mai frumos şi inspirat spectacol regizat vreodată de Whitney, care, probabil, şi-a dorit să nu o blamăm, ci să ne închinăm în faţa a ceea ce este ea dincolo de vicii. A fost poate unica soluţie să ne mai ştie o dată ahtiaţi şi înnebuniţi după ea! Şi a ales soluţia perfectă pentru a ne preface instantaneu în fanii ei cei mai înrăiţi!...Pentru că, brusc, am simţit pierderea şi ne-am dorit cu ardoare ca ea să mai fi trăit puţin! Atâta timp cât să-i spunem că am iubit-o aşa cum a fost: talentată rău şi disperată rău...
Că We Will Always Love You!..

miercuri, 1 februarie 2012

A treia forţă

Impresia că (după anunţarea intenţiei de a organiza un referendum pentru modificarea Constituţiei) nimic important nu se mai întâmplă în Republica Moldova este penibilă (O, tempora! O, mores!), dar totuşi falsă. Cel puţin, electoratul mai are nişte speranţe. Unii aşteaptă zilele de protest în PMAN, alţii se uită la televizor, pescuind ştiri de ultimă oră. Unii se încred în continuare în partidele pe care le-au susţinut în ultimul scrutin, alţii spun că e nevoie de o a treia forţă politică. Menirea acesteea ar fi să intre pe arena bătăliei (deja plictisitoare!) dintre câţiva gladiatori obosiţi şi enervanţi şi să le arate cum e cu „mama lui Kuzea”. Nu zic, ar fi curioasă o asemenea turnură, dar identificarea acestei forţe este extrem de nebuloasă acum. Să vedem...

Igor Dodon. După ieşirea din PCRM, secundat de două doamne cu o identitate politică recunoscută, a început prin a-şi impune foarte rigid condiţiile de participare la alegerea preşedintelui RM. Chiar dacă se pronunţă în continuare pentru identificarea comună a unui candidat apolitic (în ideea alegerii preşedintelui ca singura cale de soluţionare a crizei politice), Dodon nu dă semne distincte că ar fi susceptibil de un real compromis. Iar partidul pe care şi l-a procurat de curând nu este în măsură să dicteze condiţii din simplul motiv că are un electorat restrâns. Activitatea sporadică a socialiştilor în ultima perioadă de timp nu poate fi compensată (cel puţin deocamdată) prin popularitatea noului lor lider. Consilierii municipali care au decis să-l urmeze, spărgând (lucru bun!) blocajul din Consiliu, nu sunt totuşi o forţă cu adevărat importantă pentru creşterea ratingului lui Igor Dodon.

Iurie Roşca. Magnetismul incontestabil al fostului preşedinte al PPCD a atras în PMAN sute (sau mii) de oameni, chiar dacă mulţi dintre ei au venit din pură curiozitate sau în interes de serviciu. Totuşi, rebrandingul PPCD este prea vag – creat că o forţă proromânească (cu elemente legionare chiar) acum mai bine de 20 de ani, acest partid nu are cum să renască peste noapte ca o grupare politică de orientare „multinaţională”, axată pe patriotism de sorginte moldovenească. Faptul că în loc de „domnul preşedinte creştin-democrat” auzim tot mai des adresarea (respectuoasă!) „Iurii Ivanovici” , denotă o schimbare radicală a spectrului simpatizanţilor lui Roşca. Iar o astfel de schimbare, pentru a da roade electorale, are nevoie de timp, strategii, investiţii şi fundamentare. Flancat de Alexei Tulbure şi Anatol Plugaru pe post de Vlad Cubreacov şi Ştefan Secăreanu, jneperismul altădată elctrizant şi frumos golănesc al lui Iurie Roşca s-ar putea să nu-şi mai regăsească firescul.

Ion Sturza.Revenirea magnatului în politica moldovenească ar fi un eveniment greu de trecut cu vederea. Deşi, se pare că a făcut-o cumva prin proiectul politic legat de PLDM acum câţiva ani. Această presupusă implicare, totuşi, nu a avut efectul scontat. O spune chiar Sturza într-un interviu pentru „Ziarul de gardă”, referindu-se la relaţia actuală cu Vlad Filat: “Demult, de vreun an de zile, nu mai discutăm, doar ne felicităm cu prilejul sărbătorilor. O facem în stil diplomatic, politicos. Întotdeauna mi-am dorit ca Vlad Filat, politicianul, să se desprindă de opinia că ar fi un proiect al lui Ion Sturza şi că ar fi manipulat din umbră de Sturza.”. Atitudinea distantă şi voit corectă faţă de actualul prim-ministru al RM, denotă că în acest moment Ion Sturza este reticent faţă de eventuala sa operă politică şi chiar s-ar putea să regrete aşa-zisa investiţie.

S-ar putea să existe şi alte presupuneri apropo de apariţia unor terţi (jucători) pe arena politică moldovenească. Totuşi, responsabilitatea AIE pentru actul guvernării nu a anulat-o nimeni. Nici măcar acei care manifestă supăraţi împotriva actualei conduceri a RM. Nu aduce anul cât aduce ceasul, vorba înţelepţilor şi a moldoveanului răbdător...

luni, 30 ianuarie 2012

Protestele continuă! Deci...


A doua zi de proteste în PMAN demonstrează consecvenţa iniţiatorilor. Dacă după prima duminică cineva ar mai fi contat pe iminenţa gerurilor, acum acel cineva ar trebui să se pună serios pe gânduri. Protestele nu vor înceta, dimpotrivă, vor fi şi mai ample prin participarea (din 4 februarie) a PCRM la manifestaţii similare. De fapt, lipsa de perspicacitate şi viziune politică în ansamblu a AIE (probabil, din prea multă versatilitate politică), a împins situaţia spre prăbuşirea lentă a ideii de democraţie în RM ca factor al bunăstării. Cei de la putere şi-au creat iluzia că alegătorii îi înţeleg, îi iartă şi îi iubesc aşa cum sunt (doar pentru faptul că se numesc democraţi , că au obţinut un vot de încredere de la europeni) şi se comportă aşa, de parcă opoziţia parlamentară şi partidele extraparlamentare au murit demult. De parcă “animalul politic” de dincolo de AIE a dispărut din RM şi nu mai amuşină eventuale avantaje inspirate din stângăciile şi greşelile actualilor oameni de stat. Spun asta cu amărăciune. Pentru că întrebarea cetăţeanului turmentat devine deja supărator de “eternă”, mama lui de Caragiale!
Încă la 30 aprilie 2009 scriam în jurnal: “După cum am presupus atunci când am aflat că azi la Varşovia are loc congresul PPE (la care au fost invitate toate partidele afiliate), Iurie Roşca a profitat de ocazie din plin. Chiar a ţinut un discurs în ideea prezentării PPCD drept singurul partid în stare să menţină stabilitatea politică în RM. Nu s-a abţinut de a arunca invective la adresa opoziţiei „imature” care nu ştie să respecte alegerea făcută în mod „democratic” de cetăţeni. Deci, din nou un discurs plin de argumente credibile, seducător şi... în engleză. Am zis că cei care l-au şters de pe lista politicienilor activi, s-au grăbit. Este “periculos” prin inteligenţă şi sentimentul că nu poate fi înfrânt. Pentru el nu există resemnare. Va aştepta.”
A aşteptat… Acum redresarea situaţiei spre o finalitate “democratică” şi fericită este din ce în ce mai subţire. Dacă AIE va insista să menţină puterea prin orice mijloace sau dacă va accepta alegerile anticipate, rămâne de văzut, dar în acest moment nimic nu mai poate salva populaţia de o dezamăgire cumplită. Mitul regimului democratic instaurat în RM e pe cale de a se prăbuşi la fel ca multe altele. Nu-mi rămâne decât să sper că ne-am învăţat lecţia. Sau că ne-o vom învăţa în următorii 40 de ani…
Acum “eu cu cine votez?” este întrebarea care împarte spectrul politic activ în trei segmente (care de facto, sunt două). Protestele şi nemulţumirea tot mai sesizabilă a populaţiei care nu înghite inconsegvenţa democraţilor de la putere îi va face pe aceştia din urmă să găsească compromisuri pentru a menţine AIE. Aşa dar, oricât de “păpuşar” ar fi vicepreşedintele Parlamentului, liberal-democraţii vor fi nevoiţi să se conformeze şi să fortifice alianţa. Ceea ce va fi pe placul liberalilor. Aşa că cei mai bogaţi oameni din RM se vor alia pentru a-şi apăra averile. Al doilea segment aparţine PCRM. Dincolo de fluctuaţiile din acest partid, el rămâne a fi destul de puternic prin fidelitatea alegătorilor săi. Al treilea segment, condus de Iurie Roşca, destul de pestriţ deocamdată, s-ar putea să atragă o parte din nemulţumiţii dezamăgiţi de prestanţa AIE, dar incapabili să voteze comuniştii. Acest al treilea segment rămâne a fi incert deocamdată, dar s-ar putea să crească. O fi susţinute financiar protestele de dezirabilii acum fraţi Ţopa? S-ar putea, dacă ne amintim, că apelul de a merge la proteste a fost făcut pentru prima data tocmai la Jurnal TV…
Dacă ne conducem de logica de mai sus, atunci în eventualitatea unui scrutin, va trebui să alegem de fapt între două alianţe oligarhice: Filat plus Plahotniuc şi Voronin plus Ţopa. Alegere deloc simplă…