miercuri, 27 aprilie 2011

Despre dragoste






În comentariile la postarea anterioară cineva m-a întrebat dacă iubirea este egoistă... Din păcate dragostea dintre doi oameni este nu doar egoistă, ci în mare parte este expresia netă a egoismului uman. Tocmai de aceea provoacă atâta suferinţă. Durerea din dragoste este de fapt durerea orgoliului rănit, egoului respins. Cu cât mai nesigur pe sine e omul, cu atât mai răvăşit îi este egoul propriu. Cu atât mai insistentă este nevoia de confirmare din afară (permanentă) a importanţei, a indispensabilităţii sale. Mă iubeşti? Mă iubeşti? Mă iubeşti? Dacă - da, da, da, orgoliul e împăcat şi răspunde prin manifestări gingaşe celui care emite afirmaţia.

Ceea ce zic este doar o constatare. Aceste manifestări ale orgoliului nu au conotaţie pozitivă sau negativă. Ele doar există şi au tot dreptul să o facă. Undeva la Carlos Castaneda am citit că cel care reuşeşte să scape de propriul orgoliu, este invulnerabil. Eu personal nu am întâlnit în viaţa asta, cel puţin, un om invulnerabil în acest sens. Mă închin în faţa celui care poate să-mi spună cu mâna pe inimă că mă iubeşte fără a-mi cere ceva în schimb. Adică fără a-mi cere reciprocitate, acceptându-mă exact aşa cum sunt. Pe mine, veni vorba. Pe oricine altcineva...

Evident, dragoste necondiţionată există. Ea este atribuită spiritelor puternice, oamenilor iluminaţi, îngerilor, mamelor. Deşi pot fi găsite multe argumente în defavoarea existenţei acesteea chiar şi la aceste nivele. Dacă un copil se dedă istericalelor în public, mama poate să-şi piardă controlul, pedepsindu-l fără pic de milă, trecând prin momente de agresiune incontrolabilă. E o manifestare a orgoliului care zice: te iubesc, DACĂ eşti cuminte. Evident, după ce conflictul este epuizat dragostea de mamă revine. Constatăm doar că oricum "sincope" există şi aici.

Ne rămîne să credem că poate doar Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat. Şi chiar dacă nu ne primeşte în rai pe toţi, o face fără nervi, fără manifestări nefaste ale orgoliului rănit pe motiv că nu-l ascultăm şi nu suntem exact aşa cum îşi doreşte El. O face spre binele nostru, pentru a ne da şansa să perseverăm în perfecţiune într-o altă viaţă, cu blândeţe şi dragoste infinită...

luni, 18 aprilie 2011

Despre egoism


Egoismul este întotdeauna opusul toleranţei şi presupune axarea exclusivă pe propriile sentimente şi gânduri. Uneori egoismul este confundat cu demnitatea. Cum să-l disociem? Simplu!

Demnitatea este însoţită de emoţii pozitive: dragoste, compasiune. Ea presupune putere de voinţă şi curajul de a ierta. Demnitatea este apanajul înţelepciunii şi nu umileşte prestaţia semenilor, oricât de imperfectă ar fi. Egoismul, însă, se manifestă ca un orgoliu rănit sau ca o pretenţie exagerată. Egoistul care îşi supraevaluează personalitatea în raport cu ceilalţi face parte din categoria etichetată de filozofia populară astfel: prostului nu-i şade bine dacă nu-i şi fudul, nu-i ajungi cu prăjina la nas etc. Orgoliul este cel care conduce un asemenea om şi îl face susceptibil, uşor de manipulat prin laude excesive. Asemenea oameni sunt foarte previzibili în rolul de şefi, politicieni de top sau capi de familie. Orgoliul nesatisfăcut provoacă suferinţă, îl chinuie pe om, îl face irascibil şi intolerant cu cel care a îndrăznit să-l contrazică. Nu în zadar se spune că dacă reuşeşti să renunţi la propriul ego, devii invulnerabil. Nimeni nu te mai poate face să suferi şi, deci, să acţionezi iraţional. Acceptarea dreptului celorlalţi de a se manifesta este condiţia intrinsecă a eliberării de orgoliul propriu.

Celălalt tip de egoism, provenit din subaprecierea personalităşii proprii, nu este cu nimic mai bun. De fapt, este aceeaşi ambiţie de unicitate, doar că în sensul invers, a pretenţiei de a fi cel mai amărât om de pe pământ. Eu sufăr cel mai tare şi nu încercaţi să mă convingeţi că există un chin mai mare decât cel îndurat de mine! Tristeţea balcanică a devenit deja un truism, iar pesimismul şi criticismul basarabean - o oază, un mediu perfect pentru "microbul" mediocrităţii.

De ce mi-a venit să vorbesc despre egoism? Pentru că egoismul este una dintre cele mai slabe verigi ale noastre. El vine din frustrările istorice, tradiţional provinciale şi de educaţie. Şi dacă nu identificăm problema, nu avem nici o şansă să o soluţionăm. Ba mai mult, o cocoţăm prin intermediul oamenilor politici (pe care-i alegem după chipul şi asemănarea noastră) în fruntea ţării şi... prindem a ne plânge duios de milă...

De parcă am merita altceva...

marți, 5 aprilie 2011

Tabletă psihologică...


Se spune că tot ce ne înconjoară în aşa zisa viaţă reală este exact ceea ce suntem. Adică ceea ce e în exterior este oglindirea stării noastre interioare. Dacă te înjură cineva, înseamnă că ai meritat-o din plin, deci. Ai în tine o oarecare cantitate de agresivitate, resentimente sau cine ştie ce alte deşeuri emoţionale... Dacă cineva îţi spune vorbe de dragoste, înseamnă că asta eşti - iubire. Dacă te împiedici şi-ţi zdreleşti genunchii, se prea poate că inconştient nu vrei să mergi acolo unde mergi... În sfârşit, dacă nu te caută nimeni la telefon, undeva în interiorul tău respingi omenirea...sau ai pretenţii prea mari faţă de apropiaţii tăi...

Ok, să zicem...mă rog, chiar cred că e adevărat. Şi deci...Mă uit în jurul meu... Oare se pune şi cactusul din cana cu inscripţia FRANZ KAFKA? E o cană adusă de la Praga. Am pus în ea nisip. am pus în el un pui de cactus...Acum e măricel - a inhalat destulă radiaţie de la computerul de pe masa mea de lucru, sărmanul.

Am tot aşteptat, exersând starea de veghe a ochiului al treilea, dar... Timp de jumătate de oră, ba mai mult, nu s-a întâmplat nimic deosebit... nici măcar nu a intrat nimeni la mine în birou. Suntem doar noi doi: eu şi cactusul. Ce ar trebui să deduc din asta? Că sunt spinoasă pe dinăuntru, că am nisip la rinichi, că viaţa mea e absurdă şi norul acesta nesuferit este totuşi radioactiv?!