duminică, 24 octombrie 2010

Yes la vot... ori nu Yes?!

Printr-o pagină specială creată pe Facebook - "Yes la vot pe 28" - Tudor Darie invită persoanele înregistrate în această reţea de socializare să participe la alegerile parlamentare. Adevărat este că de această dată problema şi îngrijorarea cea mare nu este randamentul partidelor raportat la concurenţa dintre ele, ci eventualul absenteism al votanţilor. Oricât de convingători şi bine intenţionaţi ar fi democraţii, e demonstrat că (...) comuniştii ştiu să asigure prezenţa la urne a simpatizanţilor săi. Ei au parte de un electorat mult mai disciplinat, crescut în doctrina dihotomică a partidului iubit, un electorat care nu discută, ci execută. AIE, însă, cu politicile sale eclectice pe parcursul guvernării sale, a reuşit să dezamăgească electoratul său (e o temă de discuţie prea complexă şi o omit aici). Altă dată bătălia se dădea între subiecţii politici şi, paradoxal, era mult mai captivantă. Intriga şi speranţa scoteau oamenii la vot. La acest scrutin nu se mai pune problema avantajului politic al partidelor din AIE. Se pune problema indeciziei electoratului AIE. Această lipsă de entuziasm ar putea fi fatală pentru cei care se consideră anticomunişti.
Există multe (prea multe chiar) argumente inhibitoare vis-a-vis de aplecarea spre un partid sau altul. Tocmai deaceea nu le invoc. Dacă stăm să judecăm prestaţia fiecărui partid din AIE ajungem să ne dezicem pe rând de fiecare dntre ele. Din păcate deloc în favoarea unui altul, mai eficient, de aceeaşi orientare (cel puţin declarată) anticomunistă. Pe de o parte suntem dezamăgiţi şi supăraţi, pe de alta nu ne dorim reinstaurarea guvernării comuniste... Deci, ce e de făcut?!
Înainte de a răspunde la întrebare, mai pun una. Cât de tare ne dorim să evităm o guvernare totalitară?.. Dacă dornţa e foarte mare, atunci aceasta ar trebui să fie mobilul care ne va scoate la vot pe data de 28 noiembrie. Căci altfel... regimul totalitar nu numai va fi inevitabil, ci va fi mult mai dur şi mai greu de suportat. Paradoxal este că tot democraţii au aşternut covorul roşu pentru un asemenea scenariu.
Dacă presupunem doar că anemia noastră electorală i-ar avantaja pe comunişti şi ei ar obţine majoritatea hotărâtoare în Parlament, atunci trebuie să fim conştienţi că aceştia vor acapara fără menajamente (în câteva săptămâni) toate instituţiile statului. Exagerez, dar nu prea tare. Ei vor pune mâna pe Parlament, Guvern, Instituţia Publică a Audiovizualului. Şi nu pentru că vor recurge la revoluţie, ci pentru că legile modificate fără prea mare previzibilitate de chiar cei din AIE, le permit să facă acest lucru.
Legea despre statutul deputatului în Parlament le va permite să păstreze concomitent mandatul de deputat şi funcţia de ministru timp de 6 luni. Plus 30 de zile, la o interpretare mai şmecheră a articolului 5. Amintesc conţinutul art.4, modificat cu mare scandal şi impertinenţă acum un an: "Persoanele numite în organele centrale ale administraţiei de stat pot cumula exercitarea acestei misiuni cu mandatul de deputat pe o durată de cel mult 6 luni". Chiar dacă Curtea Constituţională a declarat drept neconstituţională această modificare (hotărârea Nr.9 din 08.04.10), ea a rămas înscrisă în textul legii respective şi, deci, perfect valabilă.
La fel e şi cu compania "Teleradio-Moldova". Nu va mai fi nevoie de opoziţie ca să se reinstaureze cenzura totală acolo, pentru că au fost omise tocmai acele prevederi ale legii, care impuneau acest lucru. Din articolul 56 a fost iradiată prevederea conform căreia Parlamentul confirmă membrii Consiliului de Observatori prin votul a 3 cincimi din numărul deputaţilor. Acum ei sunt aleşi prin majoritatea simplă, precum este ales şi Preşedintele Companiei - respectiv, cu majoritatea simplă a membrilor CO.
Deci cu Parlamentul, Guvernul şi cea mai influentă porta-voce în mână, nu cred că există prea multe şanse ca (...) comuniştii să mai plece vreodată de la guvernare.
Aşa că răspunsul la întrebarea "ce e de făcut?!" este unul singur. De mers la vot în 28 noiembrie! Indiferent de dezamăgirile provocate de AIE. Altfel riscăm să ajungem şi mai dezamăgiţi şi... mai comunişti decât am fost vreodată.

miercuri, 20 octombrie 2010

Codul Audiovizualului şi frecvenţele lui Plahotniuc

Concursul CCA pentru atribuirea frecvenţelor terestre unor pretendenţi din domeniul audiovizualului a dezvăluit de fapt nişte lucruri bine cunoscute. Practic toate frecvenţele disponibile au fost preluate cu uşurinţă de instituţiile, despre care se spune că sunt ale lui V.Plahotniuc. Deşi pentru frecvenţa pe Chişinău au fost depuse câteva solicitări "grele" (Jurnal TV, Publika TV etc.), aceasta a fost câştigată de VDT, un post de televiziune totalmente obscur (şi la propriu şi la figurat). Se spune că şi acesta este proprietatea lui Plahotniuc. Precum este şi Maestro FM, care a obţinut tot ce a cerut pe domeniul radio. Fără nici o motivaţie consistentă membrii CCA au ridicat mânuţele în favoarea marelui guru financiar al Republicii Moldova. Doar Ludmila Vasilache a fost o excepţie şi, din păcate, a confirmat regula culpabilităţii celorlaţi. De fapt, cum a fost posibil ca situaţia să degenereze în halul respectiv?
Pentru început - o explicaţie. Am mai spus că audiovizualul este un domeniu în care se împletesc politicul şi comercialul. Dividentele sunt mari în ambele sensuri. Acesta e motivul pentru care domeniul trebuie reglementat cu deosebită echidistanţă, competenţă şi perseverenţă. Unul din principiile pe care se bazează această reglementare este pluralismul de opinii. Mecanismul prin care acest principiu este asigurat ţine de evitarea monopolului în audiovizual. Un singur proprietar nu poate deţine prea multe posturi de televiziune şi radio (fie şi de nişă) pentru a nu influenţa decisiv, pentru a nu controla exhaustiv formarea opiniei publice într-un stat (în egală măsură pentru a nu monopoliuza piaţa din domeniu, strangullând concurenţii).
Tocmai din aceste considerente Codul Audiovizualului a prevăzut limitarea posibilităţii unui proprietar de a deţine mai mult decât decât două instituţii audiovizuale.
Revin acum la întrebarea de mai sus. Dacă zvonurile precum că Plahotniuc deţine Prime tv, 2Plus, Maestro FM, Prime FM şi VDT (precum şi cea mai mare casă de vânzări în audiovizual Casa Media) sunt veridice, atunci acesta a reuşit să concentreze în mâinile sale practic toată piaţa audiovizuală (conform cotelor de vânzări şi acoperire). Şi, respectiv, nu a făcut-o de unul singur. Chiar dacă a reuşit să corupă (mituiască) majoritatea membrilor CCA, Plahotniuc nu ar fi obţinut tot ce şi-a dorit fără un esenţial suport politic. De unde a venit acesta?
Ipoteza ne conduce spre PD. Ar mai exista şi AMN, care, se zice, i-a vândut funcţia de procuror general. Totuşi, Plahotniuc a avut nevoie de acoperire legislativă pentru monopolul său în audiovizual. În caz că se schimbă ponderea pionilor politici, mă gândesc. El şi-ar fi dorit să deţină acest monopol nu doar de facto, dar şi perfect legitim. Ceea ce a şi făcut prin intermediul... PL. E doar o deducţite, bineînţeles, dar... Încă în sesiunea precedentă, dacă nu greşesc, primarul de Chişinău a intervenit la Parlament cu o scrisoare prin care solicita schimbarea articolului 66, alineatul 3 în sensul legiferării monopolului în audiovizual. Reacţia CCA a fost atunci promtă şi solicitarea a fost pusă într-un sertar. Nu prea adânc. Apropo, nu s-a întrebat nimeni cum de PL a reuşit să procure un sediu nou în centrul oraşului? Nu cumva solicitarea domnului primar coincide ca perioadă de timp cu procurarea sediului? Mă rog, e doar o supoziţie. Până la urmă, Codul Audiovizualului a fost modificat. Repede şi fără tam-tam. Nici un fel de discuţii cu societatea civilă, cu autorii Codului în vigoare, cu instituţiile europene. Acum alineatul e reformulat aşa: "o persoană fizică sau juridică poate deţine cel mult cinci licenţe de emisie în aceeaşi unitate administrativ-teritorială sau zonă, fără posibilitatea de a deţine exclusivitatea". De parcă în Republica Moldova ar exista câte o sută de posturi de televiziune şi radio într-un singur sat sau chiar raion!
Modificarea a trecut atât de suspicios prin Parlament, fiind datată cu 9 iulie 2010 (oare acesta era cel mai important proiect de lege în pragul dizolvării Parlamentului?!) încât se crează impresia că cineva a "strecurat-o" cu multă abilitate. Nici nu i-a fost prea greu. Chiar dacă aş presupune buna intenţie a Preşedintelui Comisiei de profil, nu e de mirare că a semnat amendamentul, susţinându-l pe Dorin Chirtoacă - în cadrul emisiunii Chestiunea Zilei de la Jurnal TV am descoperit că d-na Fusu nu deosebeşte nici măcar noţiunea "frecvenţă" de "licenţă" (deşi se declară autor al unui Nou Cod al Audiovizualului care va descoperi bicicleta din perspectiva mileniului tehnologiilor avansate!).
Oare la ce să ne mai aşteptăm? De ce oare politicienii nu înţeleg că dincolo de ţara lui Plahotniuc există oameni care vor să voteze cu partidele democrate, dar... n-au cu ce?

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Veghe la teatrul Eugen Ionescu

Teatrul Eugen Ionesco şi-a deschis stagiunea a 2o-a cu un spectacol... curios. În incinta fostului cinematograf "Moscova" e încă rece. În sensul acelei senzaţii de discomfort, pe care o ai într-o casă unde nu se mai termină reparaţia. Dar, chiar şi aşa, dacă există o cameră finisată, celelalte nu mai contează. Am coborât în demisol oarecum incitată de misterul începutului. Scaunele erau aranjate în jurul locului, unde urma să se desfăşoare acţunea. Nu exista scena propriu zisă. Şi nici parterul. Nişte scaune, un pat, două geamuri de butaforie şi o sofa improvizată. Atât. Ne-am aşezat (de-a valma artişti, critici de artă, medici, simpli iubitori de artă teatrală, miniştri - ai culturii, jurnalişti, scriitori etc.) unde am apucat. Lângă mine un scaun a rămas liber. S-a stins lumina, s-a aprins în relanti şi... a început spectacolul "Veghe" de Morris Panych în regia lui Veaceslav Sambriş. În debutul reprezentaţiei babeta (interpretată de Irena Bolcincă) tuşea şi trăgea pârţ-uri, mormăind intraductibilităţi. Mi-a cerut să-i dau un pahar cu apă. Apoi i-a cerut unei doamne (după ce a refuzat-o Marian Stârcea) să-i agaţe rufele la uscat. Sutiene, chiloţi... printre care o tanga-dangăt al tinereţii strecurate printre degete. Apoi... a intrat în scenă el, nepotul rătăcit - eroul lui Emilian Creţu. A vorbit aproape non-stop o oră şi ceva, cât a durat spectacolul, aşezându-se din când în când pe scaunul din stânga mea. Un suflet nemângâiat, un paria pentru părinţi, rude, societate. A rătăcit-o nu doar pe mătuşa lui (din care şi-a făcut idol al speranţelor sale de aşezare într-o viaţă firească), ci şi pe sine. Un travestit cu veleităţi de Om. Cum, un travestit poate avea asemenea pretenţii?! Uakh! Aşa se întreabă (scuipă) majoritatea oamenilor normali, majoritatea creştinilor drept-credincioşi. Evident, tragi-comedia autorului canadian se extinde mult dincolo de această perspectivă. E vorba acolo şi de relaţionarea între doi oameni străini, solitari, dar, vorba subconştientului uman, dornici de afecţiune. Chiar dacă unul (băiatul) aşteaptă moartea celuilalt. Chiar dacă el construieşte în acest sens o maşinărie de eutanasiere, explicând mătuşii sale ce are de făcut ca să moară mai repede. Chiar dacă într-un sfârşit femeia confirmă că nu este mătuşa lui şi el crede că a rămas şi mai singur decât a fost. Dar o operă oricât de sinistră ar fi, nu e operă de artă dacă nu lasă loc pentru reinventare. Falsa mătuşă îi întinde un pulover roşu croşetat special pentru el. El îşi imaginează că prin ea poate recupera dragostea cerşită de un abandonat. Dragostea, pe care n-o găsim (uneori ani şi ani de zile!) pentru că suntem convinşi că Dumnezeu ne este ostil. Mătuşa moare tocmai când nu mai trebuia s-o facă. Absolut alogic. Precum e orice moarte. Dar după ce lumina şi-a aprins toţi waţii în urma actorilor, care au plecat din scena improvizată acoperiţi de aplauze şi flori, am simţit că e în puterile mele să fiu mai înţelegătoare, mai iubitoare şi mai hotărâtă să trăiesc fiecare clipă din viaţa asta ca şi cum ar fi cel mai frumos dar al sorţii.

joi, 14 octombrie 2010

Fost-am la concert aseară...

De fapt, nu intenţionam să merg la Ricci e Poveri, dar tentaţia a intervenit brusc, atunci când m-a sunat prietena. Avea două bilete în plus. Nu că ar fi fost gratis... dar chiar erau. Asemenea oferte trebuie valorificate, că altfel pici din epocă, mi-am zis. Bun! Am ales rândul doi, chiar dacă exista inconvenientul de a nu avea un sunet prea calitativ. Cunosc piesele şi mi-am zic că vreau să-i văd mai bine. Ca lupul din poveste. Fecare ridişor...
Bine dispusă, aşteptam să iasă în scenă Angela Brambati, Franco Gatti şi Angelo Sotgiu - cei trei membri ai trupei legendare. Dar... a ieşit un tânăr îmbrăcat în blugi şi cămaşă, peste care purta o vestă împletită. Am crezut că e un tehnician. Nu era. S-a apropiat de microfon şi a ultra-sono-vibrat piţigăiat în el: "Bună seara!" A făcut un scurt intro la ce urma să se întâmple în scenă, l-a prezentat pe Excelenţa sa, Ambasadorul italian, a tradus ce a spus acesta şi... ne-a cucerit irecuperabil. Nu ştiu de unde s-a luat acest Mister Bean autohton, dar ceea ce îi ieşea pe gură a făcut sala să freamăte. Consoanele palatalizate, ţi-urile şi dz-urile sale (gen de ce nu padhadzeşţi la mine) stârneau valuri de reacţii - unii râdeau, alţii îşi astupau urechile, ceilalţi scrâşneau nervos din dinţi. Eu personal aveam reacţii alternative, din toate câte puţin. Mă rog, când a tradus "motociclă" în loc de "motocicletă", îmi amintesc că mi-am dorit exacerbat să arunc cu ceva în el, dar mi-a fost greu să mă despart de telefon - doar de acest obiect detaşabil de propria-mi fiinţă dispuneam în acel moment.
Ceea ce, însă, mi s-a părut şi mai grav este că organizatorii concertului nu s-au oropsit să le explice oaspeţilor în ce ţară au aterizat la aeroport. Probabil, li s-a comunicat că Republica Moldova este un apendice al Rusiei şi că aici trăiesc preponderent ruşi. Aşa că cei trei interpreţi au încercat să stimuleze extazul spectatorilor aruncând ici colo cuvinte ruseşti şi îndemnând sala să cânte "Pusti 'segda budet solnţe". Când, totuşi, Angelo l-a întrebat pe bravul traducător cum ar fi grasie în "moldava", acesta a zis: "merci". Apoi, merci pentru concert (Ricci e Poveri au fost absolut minunaţi!), dar iaca pentru restul... nici nu şţiu cum să bazaresc pe maldavneşţe ca să fim în poneatcă...

duminică, 10 octombrie 2010

Aberaţii de 10.10.10

Ce e şi cu inspiraţia asta... nu am dat pe aici de mai bine de o lună. Mă şi mir cât de perseverentă am fost în lenea mea. A fost o perioadă când scriam mai mult despre procesul politic. Acum despre politică scriu toţi. Internetul (şi mai ales blogurile) au creat o explozie de comentatori politici...Bang!!! Universul s-a recreat. Nu zic că politica nu e importantă, dar am impresia că a devenit obsesia naţională. Obsesia care ne amorţeşte mintea şi... membrele posterioare, dacă oricum nu ne mai interesează să mergem... la vot. Aud multă lume derutată, eu cu cine votez-ul lui Caragiale este mai actual ca niciodată. Vreau să mă concentrez la altceva... La viaţa în sine. Oare mai e la modă viaţa în sine? Ah, a căzut o stea! Pe cine mai interesează asta, dacă nu cumva e vorba de o stea de pe epoleţii unui om politic?