miercuri, 21 iulie 2010

Se tem europenii de noi?

Zilele acestea Rusia a trecut din nou la treabă, convertind teama europenilor de a-şi pierde locurile de muncă într-un beneficiu pentru propria strategie geopolitică.
Că vinurile noastre sunt "ingurgitabile" pentru esofagul delicat al ruşilor am înţeles demult. Remisiile în acest sens sunt tot mai scurte şi au o legătură directă cu stresul. Cum se enervează puţin omul cu stea (roşie) în frunte... gata!.. i se strânge tractul digestiv în convulsii spasmotice şi nu mai poate înghiţi nici un gât din vinul moldovenesc! Grea boală... fără leac! Adică ar fi o soluţie - transnistrizarea RM, dar există prea mulţi "ghimpi" în calea dobândirii acestui remediu. Totuşi, efortul Rusiei de a scăpa de "sughiţ"-ul alcoolic (prin extensie - de a păstra RM în ţarcul său de influenţă) rămâne a fi exemplar.
Se ştie că procedeele de manipulare geopolitică sunt multiple. Au trecut timpurile când Hruşciov bătea cu papucul în tribună. Acum există alte "resurse" naturale prin care demnitarii europeni pot fi ţinuţi în lesă. Gaze, ţiţei şi... piaţa forţei de muncă. Mai există şi o sumedenie de guri prin care mesajul Moscovei poate fi popularizat. Ca să fie mai eficient. Guri care vorbesc italiana, engleza, germana. Şi o vorbesc foarte bine pentru că sunt guri ale nativilor din ţărilor respective: Italia, Marea Britanie, Germania. Isteria apropo de "pericolul" invaziei moldovenilor trebuie să fie provocată de cei care sunt ameninţaţi de acesta, nu? Ca să fie credibil avertismentul.
Aşa dar, articolele (publicate în presa străină) despre "hoardele" de moldoveni, care vor devora Europa din cauza "miopiei politice" a lui Băsescu, sunt nişte mostre clare de lucrătură securistă rusească. Sunt tulpine de viruşi gata să atace din nou orice intenţie a RM de a spori imunitatea faţă de Moscova. Tulpine de viruşi pe care Bruxelles-ul e pe cale să le înghită. Sau nu?..

joi, 15 iulie 2010

44 - hotarul peste care se trece altfel...

Peste toată tristeţea (a)dusă pe apele Prutului, ieri s-a prăbuşit încă un drob din sarea lacrimilor noastre. S-a sinucis Mădălina Manole! Şi aşa cum se întâmplă de obicei, brusc, am realizat că ea chiar a existat în viaţa noastră. Şi că ar fi trebuit să o preţuim mai mult. Se expun multe ipoteze despre motivele acestui pas (întotdeauna pripit!) ireversibil. Funcţionează mai ales logica general acceptată asupra conceptului fericirii: avea casă, masă, soţ iubitor, copilul multdorit, carieră, popularitate, aspiraţii cu mari şanse de împlinire... Avea de toate, vorba cântecului (sau ce-o mai fi şi acesta...) "Atunci, de ce?!" - fierb creierii populaţiei îngrijorate. Cred că multă lume nu se va linişti până nu-i va "edifica" în minte un monument funerar explicit. "Născută atunci, moartă atunci, cauza - asta". Ce să-i faci, curiozitatea are două faţete. Una, cea nobilă - cunoaşterea ca act existenţial. Şi a doua - boala mediocrităţii militante, satisfacerea desfătării vulgare, justificarea propriei inconsistenţe. Mai este şi a treia - bluful comercial, dar acesta e o derivată a celei din urmă.
Deprimarea gravă de care a suferit Mădălina Manole nu poate fi descrisă prin cuvinte. Efectul acestei stări asupra omului este devastator, doar acel care a trecut prin depresie poate să înţeleagă de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. De ce fata cu părul de foc a fost depăşită de durere. Dacă ar fi fost o fiinţă slabă, cred că sinuciderea ar fi fost prevenită. Criza ar fi fost prea evidentă şi atunci familia ar fi fost pusă în situaţia să reacţioneze, apelând (urgent!) la cei mai buni psihoterapeuţi. Dar Mădălina era extrem de puternică şi...prea orgolioasă şi nu a conceput categoric să facă această confesiune: am nevoie de ajutor medical. A dus pe picioare ceea ce nici un bărbat nu ar fi putut duce. Doar că... s-a întâmplat, totuşi.
Depresia este boala secolului nostru. Ritmurile nebune şi totala desprindere de armonia în care am fost "gândiţi" de imaginaţia divină ne "râşnesc" ca pe o pleavă de secară. Facem case supraetajate, muncim şi mai mult pentru a avea ultimul model de telefon mobil, pentru a cunoaşte engleza la perfecţie (nivel mediu nu se poate, că rişti să rămâi un imbecil la coada vacii), pentru a fi la curent cu cele mai sofisticate up-date-uri de PC, pentru a rămâne pe linia de plutire, care se ridică mereu ca apele nesăbuite ale Prutului... Până unde? Până la cer?! Până în moarte?! Şi atunci printre toate astea cum să mai strecori un suflet volburat de artist, care începe să geamă? Cum să temperezi dorinţa sfâşietoare de a iubi şi a fi iubită total, dincolo de limitele obscure ale trivialului? Cum să baţi ca să ţi se deschidă? Cum să eviţi hienele presei, care aşteaptă să te împiedici pentru a te hăcui ca într-un bâlci al descreieraţilor?!
Harşti! Şi gata... Ce nu e de înţeles aici? Mădălina nu se mai simţea frumoasă. A obosit să nu se mai simtă frumoasă printre noi. Şi a adormit în braţele îngerului său ocrotitor...

duminică, 11 iulie 2010

Valiza

Duminică. Astăzi încerc să „rezolv” o problemă relaţională, moştenită din cine ştie ce adâncuri carmice. Nici nu mă mai oftic să înţeleg cum de m-am pricopsit cu aşa ceva. Esenţa, miezul problemei va rămâne departe de ochii lumii, în jurnalul meu existenţial. Mai bag şi câte o intrigă, nu? Dar o explicaţie oportună tot am să dau.
Teoretic, fiecare vine pe Pământ cu un scop anume. De aceea, deşi suntem oameni cu toţii, suntem atât de diferiţi. Şi la chip, şi la trup, dar şi (mai ales!) la celelalte: structură psihologică, mentală, emoţională, modul de percepţie a valorilor, a binelui şi răului în definitiv. Coborâm (la ore şi staţii prestabilite fără voia noastră) din „trenul” edenic drept în cele patru dimensiuni acceptate pe Terra. La fel de miopi pentru început, la fel de goi, dar…Fiecare cu valizuţa proprie. Valiza care ne face speciali în lucrarea Celui de Sus. Conţinutul acesteea ne defineşte, ne ghidează prin labirintul încercărilor ca un GPS mistic. Avem acolo problema proprie, dar şi toate ustensilele necesare pentru a atinge scopul propus, a învăţa lecţia şi a descurca nişte iţe din preşul de la uşa Paradisului (pe care tot noi le-am încurcat şi din cauza cărora se prea poate să ne împiedicăm iarăşi tocmai în gura raiului). Condiţia este să revenim... fără valiză, eliberaţi, ca să ne putem prinde de aripi mai bine, cu ambele mâini...

vineri, 9 iulie 2010

Death is the Road to Awe.Clint Mansell.


Plouă iarăşi la Chişinău. Acolo, la Hânceşti, la Ungheni (judeţul meu natal) oamenii îşi trăiesc dramele vieţii lor rurale, surprinşi de calamitatea implacabilă. Plouă şi acolo? Cresc apele? Se întunecă şi mă gândesc că sinistraţii ar trebui să aibă un acoperiş deasupra capului. Dar mâine?! Îmi repugnă "utililitatea" tragediei pentru orice gen da campanie, inclusiv electorală. Dar fie şi aşa, doar eficientă să fie. Să usuce, dacă nu apele revărsate, măcar lacrimile femeilor înnebunite de ce a putut să le facă Dumnezeu. De ce?!

Noi, ăştea de la Chişinău, cumpărăm carnea de la magazin sau de la piaţă şi nici măcar nu ne imaginăm ce înseamnă pentru o ţărancă să-şi piardă aşa, într-o clipă, bobocii, puii şi ce orătănii o mai fi avut. Totul e sub apă! Bocetul acesta geme peste sute de case inundate. Totul a rămas sub apă! Totul, totul e sub apă! Doar durerea şi disperarea sunt deasupra. Astea de ce nu s-au înecat?! Vor să moară ultimele? Nu, nu, ultima moare speranţa... Şi ea a rămas deasupra, deci. Doar că acum nimeni nu o ia în seamă...

De multe ori deprimarea ne bântuie fără a avea temei definit, doar pentru că, zicem noi, "filozofii", ne macină nostalgia originilor, tristeţea existenţială, căutarea sufletului pereche... Tot ne sbatem să lipim la loc cioburile unei perfecţiuni "sparte" şi rătăcite prin transcedentalul intransigent... Dar ce sunt toate astea în comparaţie cu suferinţa familiilor care au pierdut tot ce au agonisit: casă, gradină, mobilă, frigidere, capre, oi, păsări, tot, tot?.. Ruşine, intelectuali "subţiri" şi împuţiţi...

Fie! Ascult a suta oară muzica lui Clint Mansell şi mă disculp. Mă gândesc că Dumnezeu ne dă tuturor lecţia durerii. Fiecăruia pe înţelesul său.

marți, 6 iulie 2010

Zâmbetul Monei Lisa. Enigmă?

Indiferent de lucrurile pe care suntem nevoiţi (obligaţi?) să le facem zi de zi, viaţa în sine (ca realitate iminentă, dar suprem) este preţioasă. Spun asta fără patetism motivaţionist. Constat doar că am pierdut timp sau, mai exact spus, am "alocat" suficient timp pentru a mă hotărî să păşesc altfel. Treptele ascendente ale dezvoltării spirituale sunt extrem de fluide, deşi ne dorim să fie constituite din material solid - avem nevoie de certitudini. Poţi coborî într-o frântură de idee, dar poţi să te avânţi în sus la fel de repede. Totul e să te hotărăşti. Ceea ce nu este neapărat foarte dificil, ci doar... durează. Uneori ani de zile. E un proces de restructurizare a conştiinţei la nivel neuronic, psihic, comportamental. E un travaliu care menţine oscilaţia "de la agonie la extaz" atât timp cât se dezvoltă noua conştiinţă, atât timp cât înveţi să-ţi controlezi atitudinea, gândurile, emoţiile distructive. Trebuie spus că acestea sunt mai puternice decât noi. Cel puţin la început şi (în special!) versus mentalitate balcanică, mediu spiritual şi moral frustrant, nociv şi sufocant pentru orice tentativă de a i te sustrage (acestea sunt doar câteva circumstanţe care favorizează clar un mod fatalist de a organiza gândurile, a forma percepţia realităţii). Jelea, ca şi mămăliga, este o caracteristică generală imuabilă, tradiţională, deja naţional-genetică. Şi e nevoie de o insistenţă acerbă pentru a sparge tiparele şi a te redefini ca om. A conştientiza şi (stirct necesar!) a păstra la nivelul subconştinetului starea de beatitudine în raport cu viaţa, racordată la parametrii temporali în care aceasta se desfăşoară: zi şi clipă.
Şi atunci când totul e gata, brusc, te simţi alt om. Poţi lua decizia să fii fericit pur şi simplu. Şi chiar eşti, pentru că ai schimbat "caseta" cu "zestrea", moştenirea existenţială. Fericirea adevărată nu este cea "motivată" de starea materială, situaţia privilegiată la serviciu, maşină de lux, adulaţie în cuplu etc. Pentru că toate astea pot dispărea la un moment dat. Fericirea adevărată e încrederea şi relaţia permanentă cu Creatorul. De fapt cu tine însuţi. Această relaţie determină în ultimă instanţă perfecţiunea proprie şi atrage celelate bunuri.
La Louvre în faţa tabloului lui Leonardo Da Vinci e mereu multă lume. Am fost şi eu printre ei. Mulţi îşi satisfac curiozitatea şi orgoliul de a fi consemnat evenimentul în albumul famalial, dar de fapt (deşi nu recunosc public) sunt nedumeriţi: de ce, mă rog, atâta zarvă?! Răspunsul e la suprafaţă. Tocmai de aceea e greu de găsit. Poate, pentru început, ar trebui să învăţăm a zâmbi chiar şi în singurătate...