luni, 31 mai 2010

Uitându-mă la un drob de sare...

Se spune că luni e cea mai grea zi a săptămânii. Nu numai pentru că deobicei luni au loc şedinţele cu "bobârnacii" daţi generos de şefii odihniţi şi ne includem mai greu în ritmul alert după două zile de libertate. Mai am un motiv să zic că am avut o zi mai puţin inspirată: astăzi nu am mai mers la teatru, de bine ce m-am obişnuit cu asta seară de seară. Bienala TEI s-a încheiat. Lumea teatrală a închis cortina.

Se poate să exagerez în pesimismul meu. Dar nu cred că voi mai merge la teatru curând, chiar dacă la Chişinău (cu siguranţă) se mai joacă pe undeva spectacole. Pentru că după Poclitaru, Viktiuk, Afrim, Tavadze, Dabija, Sapdaru, Vutcărău nu cred că mă pot delecta cu ceva mai "ieftin". Şi pentru că nu sunt sigură că vom avea vreodată posibilitatea să ne bucurăm de o altă Bienală. Ediţia a X-a e în pericol (Ridi, paiazzi!) de pe acum!

Spun asta pentru că atitudinea autorităţilor faţă de ediţia a IX-a a clarificat un lucru dramatic: guvernarea actuală ignoră cu desăvârşire cultura. Mă aşteptam de la guvernarea precedentă să se comporte mojiceşte - nu-i poţi pretinde unui Yeti să scrie mesaje de dragoste pe Facebook. Dar nu găsesc scuze pentru faptul că democraţii noştri (care pledează pentru integrare europeană atât de abitir) nu au susţinut financiar (sau măcar "logistic" - venind la spectacole) un asemenea eveniment cultural de talie internaţională. Evident, au mult de muncă. Fără îndoială - e pentru binele ţării. Dar prin găurile acestui paravan "stahanovist" zăresc altceva. Zăresc o scenă de vendetta.

Petru Vutcărău nu este angajat politic. Dar această "meteahnă" nu e cea mai gravă. Cel mai grav inconvenient este că TEI a obţinut sediul de pe actualul bulevard G.Vieru atunci când Voronin era Preşedinte. Mia culpa - fiind deputat am insistat să se întâmple acest lucru. Credeam şi cred că acest teatru merită un local propriu mai mult decât alţii - pe care îi tratez cu respect, dar nu-i frecventez prea des. Reacţia (sau mai bine zis, lipsa acesteea) din partea puterii la problemele financiare cu care s-au confruntat timp de zece zile organizatorii festivalului denotă că ea, puterea, este ranchiunoasă şi (îmi pare rău să zic asta pe motiv că am votat-o) incultă.

Mă rog, asta din urmă e o supoziţie subiectivă: se prea poate că mai marii noştri merg la teatru peste hotarele ţării şi au deja pretenţii mult mai elevate...

sâmbătă, 29 mai 2010

R&J. Romeo şi Julieta

Aseară la acest spectacol lumea a dat năvală. Zvonul că spectacolele montate la teatrul lui Roman Viktiuk merită orice sacrificiu financiar a aburit oraşul nostru după ce în ajun sute de oameni au urmărit "Cameristele". Au crezut că va fi şi mai impresionant. Că va fi şi mai mult fast, dans şi şoc estetic. Dar nu a fost să fie. "R&J. Romeo şi Julieta" nu a semănat nici cu "Cameristele", nici cu Shakespeare, nici cu nimic altceva din câte mi-a fost dat să văd pe o scenă de teatru. De fapt, a semănat cu o hârjoneală de liceeni într-o sală de sport, care (cum se întâmplă adesea) au început în glumă o ceartă, iar până la urmă s-au bătut de-a adevăratelea.

Ca în mai toate spectacolele lui Viktiuk, rolurile au fost jucate de actori - bărbaţi. Cum, şi Julieta?! Da, şi ea, mititica. Totul se petrece pe o corabie pierdută undeva în largul mării şi marinarii sunt obligaţi să facă teatru pentru a nu cădea pradă demoralizării. În general, piesa lui Shakespeare e doar un motiv pentru o altă piesă reinventată de regizor, care abordează sub alte aspecte textul original: păcatul şi pocăinţa. Cei câţiva băieţandri de pe corabie încearcă anevoie să realizeze un spectacol teatral şi ajung să se confunde cu eroii piesei, să trăiască tot ce au trăit aceştia.
Totuşi, aceşti actori tinerei nu au reuşit să mă convingă, să mă fascineze prin interpretarea unei versiuni "smintite" a unei poveşti arhicunoscute. Poate sunt eu prea rigidă la minte, dar de la bun început m-am amuzat copios şi nu am mai reuşit să mă desprind de această percepţie "superficială" a spectacolului pe tot parcursul reprezentaţiei. Vă spun şi de ce. În rolul lui Romeo evoluează un actor de culoare (de altfel tare drăguţ - nu sunt rasistă, Doamne fereşte!) cu o căpiţă de păr negru cârlionţat pe cap, iar din vestimentaţia (era să zic medievală) de marinar în toată firea rămân pe corpul său atletic doar... chiloţeii. Şi cum toată lumea din scenă mai mereu se caţără pe sus, se bălăngăne pe vele, ţopăie pe saltelele şi se dă huţa pe frânghii, mi-a venit gândul că... niciodată până acum nu am văzut vreun Tarzan în rolul lui Romeo!

joi, 27 mai 2010

Obsedată de dragoste

Au mai trecut două seri de teatru. În sfârşit am scăpat de obsesia omului "second-hand". Dar am dat peste altă obsesie deloc mai puţin copleşitoare pentru dimensiunea umană - dragostea. Mai bine zis patima. Uf! Alaltăieri o femeie moartă bântuia printre noi, spectatorii, cu tot cu fantasmele sale de suflet neogoit. S-a dat piesa "Obsedată de dragoste" (după Brian McAvera) montată de Petru Vutcărău la Teatrul Regional De Stat de Păpuşi din Sakhalin.

Olga (ex-balerină, prima soţie, dar nu şi unica iubire a lui Picasso) a plâns, a râs sarcastic, a blestemat, a băut vodcă ca o boschetară, cărându-şi valiza cu amintiri pe undeva prin limb şi... a povestit, ne-a povestit... Ca şi celelalte a ajuns să-şi sacrifice totul (până la rărunchii din care să nu mai poată nici striga, ci doar mugi nişte cântece de jale rusească) acestei piticanii de pictor, care se credea Zeu. Era el sacru, dar tot monstru rămânea (după cum e fabulaţia). A părăsit-o pentru o altă pasiune. Nu şi-a amintit nici de ea, nici de copilul lor. Niciodată.
Sincer vorbind, faptul că acest geniu al picturii (ce ştiu eu? aşa zic criticii de artă) a mutilat şi a recroit imaginea corpurilor şi sufletelor noastre aşa cum i-a venit mai bine nu mă încântă. Nu am fost niciodată fană a cubismului. Faptul că viaţa sa amoroasă (de "porc" ordinar, cum zicem noi, româncele) a demoralizat şi a umilit multe femei care l-au iubit ca nebunele, mă revoltă. Dar...
nici un tablou atribuit "esteticului" nu ar fi redat atât de fidel starea femeii sfârtecate de pasiune şi gelozie. Olga spune că se simte exact ca femeile din tablourile lui Picasso - dezmembrată. Am spus-o şi eu undeva într-un poem. Şi nici o căsnicie fericită şi cuminte nu ar fi inspirat nişte piese râvnite de regizorii din întreaga lume.
Pentru asta îl iubesc şi eu pe Pablo.

miercuri, 26 mai 2010

Sufletul. Puncte de veghere.


Oricât de mult mi-am dorit să scap de sentimentul de oroare faţă de "animalismul" din noi (dezgolit până la paroxism în piesa "În container"), nu am reuşit s-o fac. În primul rând pentru că odată conştientizată problema, ea ar măcina orice om care mai are în el această demnitate (de a fi om). În al doilea rând, pentru că aseară am urmărit un spectacol ce abordează aceleaşi aspecte ale personalităţii unor homo ex-sovieticuşi care îşi caută rostul în străinătate.

Spectacolul "Sufletul. Puncte de veghere." (de D. Denev) prezentat de teatrul "Maria Filotti" din Brăila este un soi de vachanalie petrecută într-o noapte de priveghi. Regizorul Radu Afrim a reuşit să mă dezguste. Probabil acesta i-a fost şi scopul. Pentru că în esenţa sa eroii piesei, oameni de mâna a doua care nu mai au reperele naturale (prima dată mutilate de totalitarism şi a doua - de călătoria spre tărâmuri străine, unde visele cu şanse de realizare nu pot fi şi ele decât străine), degradează. Iar acest proces de degradare este prezentat concis, într-o formă grotescă, prin comportamentul celor care au venit să-şi privegheze prietenul decedat.
Procedeele regizorale depăşesc limitele bunului simţ pentru că nu-l mai au demult nici personajele: văduva pleacă în căutarea unui alt bărbat, copiii sunt nişte idioţi complexaţi şi fără căpătâi, bocitoarea este o profesionistă, prietenii (colegii de la şantier) sunt nişte profitori ordinari. Priveghiul se transformă în dezmăţ. Pentru că moarte ca eveniment spiritual nu există pentru ei. Nici viaţă nu există. Ei deja sunt animale. Şi fac doar ceea ce obişnuiesc să facă animalele: se pişă, se cacă, se freacă. Pe unde îi apucă.

marți, 25 mai 2010

În container

Astăzi Constantin Cheianu a dat autografe. Cel puţin, aşa s-ar cuveni. Pentru că la teatrul Cehov sala a fost plină. De data asta nu de drag de Cehov. Nu de drag de Cheianu. De curiozitate.

Teatrul Odeon din Bucureşti a prezentat spectacolul "În container" în regia lui Cristian Ban. O piesă scrisă de un român basarabean despre basarabeni. M-am aşteptat să râd în hohote - aşa mi-am imaginat eu că a scris Cheianu. Nu am râs şi nu am plâns... Am fost în stare de şoc!

Pentru că, deşi auzim multe despre peripeţiile conaţionalilor noştri în drum spre ţări cu râuri de lapte, nu ştim mai nimic despre adevăratul calvar al emigranţilor clandestini. Nu ştim mai nimic despre ceea ce doar noi ne putem face nouă înşine.

duminică, 23 mai 2010

Sapdaru la Chişinău


Aseară în cadrul BITEI s-a dat spectacolul "Natură moartă cu nepot obez" de Ion Sapdaru (Teatrul Vasile Alecsandri din Iaşi). Trei mătuşi prin dragostea lor exagerată au reuşit să distrugă obiectul adulaţiei - unicul lor nepot de la o altă soră. Aceasta e pe scurt fabula. E un spectacol profund uman care tratează mai multe aspecte ale educaţiei, dar în primul rând ale relaţiilor distorsionate în familie şi societate. Dragostea poate (şi trebuie) să fie profund creatoare. Dar atunci când ea se transformă în nevoia de a poseda şi a controla printr-o grijă excesivă omul iubit, ea îl anulează ca fiinţă. O piesă scrisă bine, cu mult umor. Drama (sau chiar tragedia) nepotului obez este drama omului care nu-şi mai vede rostul. De fapt este povestea noastră, a tuturor - e un avertisment şi pentru cei care iubesc şi pentru acei care se lasă iubiţi.

sâmbătă, 22 mai 2010

...şi-i trecut de ora NOUĂ...

Plouă...Deci, a venit momentul să recunoaştem că au tăbărât peste noi nu doar criza politică şi cea economică. Ne sabotează şi vremea. La sfârşitul lui mai continuăm să avem dileme de genul: cărăm umbrela după noi sau nu, încălţăm cizme sau pantofi, cumpărăm carne pentru grătar sau luăm tot felul de porcării nocive de ronţăit la televizor...Plouă...De fapt, între grătar şi televizor ar mai exista o opţiune de a-ţi petrece frumos weekend-ul...indiferent de timpul de afară. Să citeşti. Să citeşti CĂRŢI.

Aseară (la restaurantul Passepartout), am ascultat poezie în lectura autorilor. Generaţia nouă, autori tineri: Aurelia Borzin, Claudiu Komartin, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu. Afară ploua...
De fapt, nu înţeleg de ce unii îi înghesuie în „generaţii” şi „curente” pe poeţii mai tineri şi mai bătrâni, etichetându-i... pentru posteritate? Modernişti, postmodernişti, optzecişti, douămiişti...probabil este mai comod să găseşti astfel un autor într-o antologie universală, ştiu eu? Există, totuşi, o caracteristică specială a autorilor menţionaţi – chiar sunt tineri! şi îşi descriu trăirile existenţiale cu satisfacţia revoltată a oamenilor care cred că au parte de experienţe exclusive şi (iată!) din asta s-a născut gândul, poemul...
Aurelia Borzin insistă să şocheze, preferând cancerul altor perspective teribile, Claudiu Komartin veghează spaţiul dintre cele două lumi paralele, Alexandru Vakulovschi îşi caută identitatea în labirintul relaţional pe verticală, iar Elena Vlădăreanu radiografiază goliciunea unui dor departe de a se fi consumat.
Să spun asta despre cei patru poeţi înseamnă, de fapt, să nu spun nimic. Nici nu am pretenţia. Mi-am pus doar nişte „semne de carte” ca să-mi amintesc senzaţiile, emoţiile produse de acele lecturi. Pentru că voi reveni... în special la Elena şi Alexandru. Că doar va mai ploua în prima-vara-ne-vara asta!

P.S. Până una alta, însă (dincolo de propriile iluzii pierdute) aflu care au fost „Iluziile leteraturii române”. „Spărgătorul” de iluzii şi de mituri este criticul şi istoricul literar Eugen Negrici, care ne-a vizitat acum pentru prima dată (cu prilejul Zilelor Literaturii Române la Chişinău). Sper să-şi fi pus un „semn de carte” în ideea de a mai trece pe aici...

joi, 20 mai 2010

Dilemă

Perioada de incertitudine politică din ultimul an a aruncat societatea noastră într-un soi de stres continuu, însoţitoarele "de elită" ale căruia au fost pe de o parte decepţia generală (mai mult sau mai puţin pronunţată) în ceea ce priveşte succesul proiectelor politice de orice tip, pe de alta - ipocrizia măsluită (şi firească!) a celor angajaţi în proiectul politic "Republica Moldova". Este curios faptul că aceste două doamne au reuşit (paradoxal) să impună un interes deosebit, masiv pentru forfota politică şi chiar au încurajat apariţia a două televiziuni cu caracter informativ. Am ajuns să fim dependenţi de politică. La televizor - politică, pe internet - politică, în transportul public - politică, la masa de sărbătoare în familie - politică. Practic, nici o culoare nu mai e doar frumoasă la noi, ci e o mega-provocare electorală . Orice înjurătură e un atentat la guvernarea democratică. Orice nostalgie e un act de trădare. Totul se întâmplă pe un fundal dramatic indus de sunetul unor trompete - accesorii imuabile ale actului războinic. Dar se ştie că atunci când sună goarnele, mizele tac. Chitic...
Ferice de noi, totuşi, că muzele sunt femei, iar femeile nu pot să tacă prea mult. Aşa că au răbufnit. Toate odată! Festivalul filmului documentar CRONOGRAF, Zilele Literaturii Române, Bienala Teatrului Eugen Ionescu, Zilele filmului American...În sfârşit avem viaţă culturală la Chişinău!!! Mă refer la partea sepctaculoasă a acesteea, partea din care se înfruptă toţi – şi creatorii, şi consumatorii. În sfârşit am ajuns să am o dilemă sfâşietoare atunci când încerc să-mi fac o listă de preferinţe: unde să merg?! La Librăria din Centru, unde se desfăşoară Zilele Literaturii Române sau la Teatrul de Operă şi Balet, unde are loc deschiderea BITEI? Din ce vreau să mă inspir?! Din discursul strălucit al lui Varujan Vosganian, din socializarea cu oameni deştepţi precum Vladimir Besleaga, Dumitru Crudu, Doina Rusti, Vasile Ernu, Vasile Gârneţ, Constantin Cheianu, Gabriela Adameşteanu, Iulian Ciocan, Dan Lungu, Vitalie Ciobanu… mi-e şi jenă să pun “etc.” sau din feeria “Spărgătorul de nuci” montată de Radu Poclitaru? Apoi, oameni buni, vreau tot! Vreau să trăiesc!

duminică, 9 mai 2010

Încă un 9 mai...

Azi nu m-am uitat la televizor. Nimic nu a perturbat ziua de duminică cu toate lucrurile obişnuite pe care le fac la răscrucea săptămânilor... Adică, mint, fiica mea a "băgat" desene animate cu Tom şi Jerry, Scooby Do şi alţi eroi trăsniţi, aşa că uneori trăgeam şi eu cu coada ochiului... În fine, pe la 12 am ieşit să mă plimb puţin şi abia atunci am realizat că ceva e altfel: am vazut nişte veterani la Parlament, am auzit un zornăit suav de tinichele (multe, multe medalii concentrate într-un spaţiu restrâns) şi am descoperit că şi acolo, în "inima" ţării noastre (deocamdată parlamentare) limba "de stat" stă în capul mesei tare incomod (cum zic moldovenii noştri "pe-o bucă") . Nu că veteranii ar fi vorbit ruseşte, ci că pe standul din stanga scărilor "oblojite" cu covor roşu era scris cu litere mari, de-o şchioapă: "Cu sărbătoarea Victoriei!" Apu... cu asta şi pe Dvs, iubiţi deputaţi!

joi, 6 mai 2010

Strict secret. Sărbătorim Victoria, am spus!

Astăzi s-au dat publicităţii alte informaţii despre catastrofa aviatică de la Smolensc. Cutiile negre continuă să erodeze tăcerea şi au scos la lumină alte detalii - vocea unei a cincea pesoane a fost identificată în cabina piloţilor înainte de impact etc. Puse cap la cap, toate detaliile relatate pe parcursul perioadei de investigaţie (inclusiv filmul realizat după producerea tragediei de către un operator, ulterior înjunghiat în circumstanţe obscure) nu fac decât să mă întărească în ideea că nimic nu e întâmplător pe lumea asta, mi-te pieirea instantanee a unei elite politice. Şi "insistenţa" cu care s-au profilat brusc circumstanţe de atenuare a impactului politic care ar fi trebuit să urmeze în legătură cu funeraliile celor decedaţi nu mi se pare chiar atât de firească. Oricât de incredibil ar părea, dar erupţia vulcanului care a scos din circuit spaţiul aerian european exact pentru două zile, cât au durat funeraliile, induce ideea că politicul s-a infiltrat şi în procesele naturale, dirijându-le după bunul său plac.

Vulcanul Eyjafjallajoekull este considerat relativ calm. Ultima dată acesta a erupt în 1821. De ce s-ar fi trezit tocmai acum?! Pentru că a fost necesar şi cineva a dispus deşteptarea lui? Sună a aberaţie, dar... internetul mi-a furnizat suficientă informaţie ca să nu mai consider că manipularea climei este o chestie de SF. Oamenii de ştiinţă au dezvoltat în prezent două modalităţi de manipulare a climei: HAARP şi GWEN.
Primul, HAARP, adică Proiectul de Cercetare a Aurorei Activate cu Frecvenţe Înalte este “un secret păstrat la fel de bine ca şi cel al Proiectului Manhattan, care ne-a adus bomba atomică” (revista Nexus dr. Nick Begich şi Jeanne Manning). Acest proiect s-ar putea să fie dezvăluit opiniei publice (conform afirmaţiilor dr. Rosalie Bertell, preşedinta Institutului Internaţional de Interes în domeniul Sănătăţii Publice) ca fiind un scut spaţial sau un aparat de redresare a stratului de ozon. De facto, însă, HAARP bombardează atmosfera cu unde de frecvenţă joasă (EFJ) deasupra unor zone de importanţă strategică şi poate produce un fascicul foarte puternic de unde radio pentru a încălzi (şi astfel a ridica) spaţii mari din ionosferă (stratul electrizat care se află deasupra atmosferei). Ulterior undele electromagnetice redirecţionate spre pământ pot pătrunde în orice structuri vii sau neanimate. Astfel, dincolo de alterarea climei şi provocarea furtunilor, HAARP modifică funcţionalitatea creierului uman şi chiar scade imunitatea.
Al doilea proiect - GWEN (Ground Wave Emergency Network, adică Reţeaua de Urgenţă a Undelor Terestre) - este susţinut pe motivul necesităţii menţinetii unei reţele de comunicaţii în timpul sau după o catastrofă nucleară. Greu de crezut dacă ţinem cont de faptul că unda nucleară distruge orice echipament de telecomunicaţie şi face imposibilă transmisia radio pentru mai multe ore. De fapt, tehnologia EFJ poate crea cutremure şi erupţii vulcanice, adică ceea ce nu poate realiza HAARP prin intermediul atmosferei, GWEN realizează prin intermediul solului. Pare incridibilă toată povestea asta, dar dacă nu ar fi fost adevărată, Adunarea Generală a ONU nu ar fi adoptat în 1977 o rezoluţie privind utilizarea ostilă a tehnicilor de modificare a condiţiilor de mediu. Convenţia derivată – Convention on the Prohibition of Military and Any Other Hostile Use of Environmental Modification Technique (ENMOD) - a impus semnatarilor, printre care şi USA, să se abţină de la utilizarea oricărei tehnici de modificare a vremii susceptibile unor efecte severe (pe termen lung sau pe suprafeţe mari) care ar afecta grav sistemul social-economic mondial. Mai târziu, însă, în noiembrie 2000, lîn cadrul Conferinţei de la Haga privind modificarea climei nici o delegaţie oficială sau grup de acţiune în ceea ce priveşte mediul înconjurător nu au ridicat deloc problema războiului climateric sau a tehnicilor de modificare a climei (ENMOD). Oficial ne merge bine, vorba cântecului... Totuşi numeroşi oameni de ştiinţă au continuat să tragă semnale de alarmă. Dr. Rosalie Bertell scria în 2000 într-un articol publicat în London Times că “oamenii de ştiinţă din serviciul armatei SUA lucrează la sisteme de modificare a vremii, ca potenţială armă. Aceste metode includ amplificarea furtunilor şi deturnarea râurilor de vapori din atmosfera terestră pentru a produce secete sau inundaţii ţintite”. În conformitate cu un raport din 1999 publicat în Intelligence Newsletter, Marc Filterman se referea direct la războiul climatic, indicând faptul că atât SUA cât şi Rusia aveau deja din 1980 tehnicile necesare pentru dezlănţuirea unor modificări climaterice instantanee. S-o fi aplicat Rusia în acest caz?
Ca şi multe alte întrebări legate de evenimente tragice cu impact internaţional sau naţional, probabil şi aceasta va rămâne fără răspuns. Dar un lucru este cât se poate de clar - veleităţile de putere mondială care a salvat omenirea de flagelul fascist vor împiedica categoric Rusia să-şi asume şi ororile "adiacente". Katyn este nisipul din ochii "limpezi" ai eliberatorului perfect. Cei care au dorit să-l arate lumii, au fost pur şi simplu "spălaţi" de nişte lacrimi de crocodil. Dacă presupunem că elita poloneză a fost asasinată, atunci norul de cenuşă a fost o mană cerească pentru toţi liderii politici care astfel au fost absolviţi de povara de a asista la funeralii. Kaczynski nu era agreat nici de ruşi, nici de europeni pentru politica sa de independenţă şi de unii şi de ceilalţi. Dar ambiţia lui de a atrage atenţia umanităţii asupra atrocităţilor comise de ruşi, ar fi dat peste cap toate complezenţele cu care aceştea sunt trataţi de europeni şi de americani - cu ruşii e mai confortabil să prieteneşti, dă-l încolo de adevăr istoric! Atrocităţile de la Katyn şi acum accidentul aviatic de la Smolensc, sunt atât de evident complementare încât dacă ar fi fost nevoiţi să asiste la înmormântarea din Polonia, liderii mondiali s-ar fi simţit prost, pentru că astfel indirect ar fi participat la un protest mutual împotriva Rusiei. Păi cum după asta să mai accepte invitaţia de a participa la manifestaţiile grandioase preconizate pentru 9 mai la Moscova, când va fi celebrată a 65-a aniversare a „victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei", cum ar fi putut mulţumi cu exces de recunoştinţă marelui eliberator, cum ar mai fi negociat preţurile la gaze etc.?! Cenuşa a acoperit urmele atrocităţilor acum 70 de ani, cenuşa şi-a făcut treaba şi acum...